Am petrecut câteva zile în Nordul Moldovei, în ţinutul mănăstirilor lui Ştefan, devenit, de mulţi ani, oaza mea de linişte şi de normalitate. Aflată într-o dimineaţă într-un magazinaş din Gura Humorului, am asistat la o lecţie impecabilă de istorie, de logică şi, până la urmă, de bun simţ elementar oferită, cu multă răbdare, de o ţărancă moldoveancă octagenară, cu ochi albaştri, curaţi şi senini, unei tinere de 20 de ani.
Înainte de a ajunge la casa de marcat, tânăra îi atrage, obraznic, atenția bătrânei că plasa ei este din plastic, aşadar nu e “verde”. Eram pregătită să intervin când am auzit-o pe ţăranca mea cerându-şi scuze şi afirmând: “noi nu ştiam, pe vremuri, de treaba asta “verde””. Tânăra îi răspunde: “De aceea am ajuns aici, pentru că vouă nu v-a păsat de mediu, nu v-aţi gândit la generațiile viitoare”.
Bătrâna zâmbeşte, se îndreaptă către ea şi îi răspunde: “Pe vremea mea, fetiţă, apa, laptele, sifonul, laptele bătut se vindeau în vase din sticlă, se returnau la magazin de unde plecau la spălare și refolosire, deci se reciclau cu adevărat, nu ca azi. La alimentară şi la aprozar ne dădeau pungi de hârtie pe care le uzam până se rupeau și apoi le predam împreună cu ziarele la punctele de colectare, ele ajungând la fabricile de hârtie şi scutind, astfel, mulți copaci de tăiere. Când împachetam ceva, orice, foloseam hârtie veche și ziare, nu plastic. Dar e drept, pe vremuri, nu ştiam de treaba asta “verde”.
Scutecele copiilor, fiind din bumbac, le spălam și le refoloseam. Uscam rufele afară, la soare și vânt pentru că nu aveam uscătoare. Nu aveam televizoare în fiecare cameră, ci un singur radio în toată casa. Când găteam, frământam totul cu mâinile pentru că nu aveam aparate care să muncească pentru noi. În trecut nu existau mașini de tăiat iarba, noi foloseam coasa şi secera.
Dar e drept, pe vremuri, nu ştiam de treaba asta “verde”.
Când ne era sete, beam apă direct de la cișmeaua de pe uliţă, nu foloseam pahare ori sticle de plastic cu apă. Elevii umpleau stilourile cu cerneală direct din călimară în loc să cumpere mereu rezerve din plastic. Bărbaţii noştri schimbau lama aparatului de bărbierit în loc să-l arunce de fiecare dată când se uza.
Când nu mergeam cu căruţa, luam autobuzul, iar copiii mergeau cu orele pe jos sau cu bicicleta la școală în loc să fie duși şi aduşi cu mașina. Nu existau toate aparatele pe care le folosiţi acum şi care trebuie încărcate mereu. Aveam o singură priză în cameră, nu erau prelungitoare. Urcam pe scări pentru că nu găseai decât foarte rar lifturi.
Dar e drept, pe vremuri, nu ştiam de treaba asta “verde”. Iartă-mă.
Am ieşit împreună din magazin şi am mai stat de vorbă aproape o oră. Am aflat că, la vârsta sa, munceşte zilnic pământul, are grijă de gospodărie şi de vite, merge regulat la Biserică şi se consideră binecuvântată că s-a născut şi a trăit în raiul numit Ţara Dornelor. La despărţire, am întrebat-o cum se numeşte.
Mi-a răspuns cu mândrie: Ileana, 84 de ani, ţărancă moldoveancă.
Autor: Bogdana Simionescu
Jurnal de Bucovina 