Casian Balabasciuc: LA HRIBI

De două ore umblu pe pripoare și nu am reușit să găsesc decât vreo cinci gălbiori și câteva vinețele. Sunt dezamăgit pentru că nu mi s-a mai întâmplat în vreo toamnă să ies din pădure fără să găsesc măcar un pălărios. Bodogănesc nemulțumit că nici măcar un hrib șchiop nu mi-a tăiat calea să-mi spună cu voce apăsată „ Zâua bună” de sub pălăria castanie trasă adânc peste ochi, hoțește. Mă gândesc să mai urc un povârniș și apoi să fac întoarsă calea. Noroc de liniștea pădurii, care îmi întărește inima și îmi alungă oboseala. Ieșirea în tihna drepților îmi dă putere și curaj să mai urc, deși trebuie să recunosc că nu mai am sprinteneala de acum 20-30 de ani când treceam de pe o obcină pe alta fără popas. Și nici privirea nu o mai am la fel de ageră, de parcă mi s-au împăienjenit ochii. O fi prețul orelor petrecute cu nasul în ecranul calculatorului. Dar chiar nici un hrib… Și pe nepregătite pădurea îmi dovedește că îmi citește gândurile de fiecare dată când îi calc umbra. Abia ce mi-am făcut elan să mai urc un pas pieptiș, când de sub un pui de molid se repede la mine, gata să mă răstoarne în râpa pe care încerc să o depășesc, el, cel căutat și dorit, cu pălăria brună bine înfiptă pe creștet, cu piciorul vajnic proptit în mușchiul verde, de parcă e pus pe sfadă. Draga pădure! Cât de săracă să fie, de fiecare dată găsește ceva să-mi dăruiască, uneori mai mult, alteori mai puțin, după putere, după vreme, după dorință… L-am înșfăcat după ce l-am tăiat cât mai aproape de rădăcină cu lama cuțitului, ca să-i rămână sămânța și pentru la anul și îl pun triumfător în coș. Sunt bucuros, am un hrib. Ieșit cu bine de pe buza râpei, dau de o porțiune mai puțin abruptă. Mă opresc să cercetez locul, Cu ani în urmă îmi era destulă o frântură de clipă să-mi arunc privirea ca un năvod în care se agață ciupercile bune de cules. Drept în față străjuiește măreț alt pălărios pe care nu l-am observat din prima ocheadă. Nu aștept invitație și din patru pași ajung să-l culeg cu același ceremonial de desprindere a piciorului din pământul afânat al pădurii. Când să mă ridic, ochii mi se agață în altă pălărie, la fel de rotundă și rumenă! Am dat lovitura. Așez dobânda pe fundul coșului, dar ceva mă ține în loc și parcă nu mă dau dus. Mirat mă răsucesc spre vale și privirea îmi pică peste alte două pălării alăturate. Aha, de aceea nu puteam să mă urnesc. Cobor pe un vechi drum de tractor, pe care pădurea, rușinată de dezordinea lăsată de oameni, a întins un covor nesfârșit și curat de mușchi verde ca smaraldul. Simt pașii scufundându-se în podoaba vegetală și mi se pare că nu merg, ci plutesc. Sunt fericit și mă întreb de ce nu pot fi toți oamenii fericiți. Și iar îmi citește gândul, pentru că imediat îmi dă răspunsul ițind în verdele adânc încă o pălărie brună. Omul a uitat cum este să te mulțumească puținul și ce înseamnă să fii stăpân bun. Adevăratul stăpân își apără și își chivernisește avutul. Nu este niciodată indiferent.

Autor: Casian Balabasciuc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s