La școală se știa că dacă cineva lipsește atunci sigur are gripă. Nu exista vreun alt motiv serios și care să fie acceptat de învățători și profesori în afară de acela de a fi bolnav. În realitate, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ce se întâmpla, de fapt, și care era adevărul? Părinții elevului care „trebuia” să fie bolnav, pentru că urma să meargă la lucru pe câmp, luau legătura cu felcerul satului, tovarășul Caisă, și-l rugau să le dea o scutire pe caz de boală pentru a o arăta profesorilor.
Domnul doctor Caisă, contra unei sume de un leu sau cinci lei, asta în funcție de gravitatea bolii, dădea o pastilă de antinevralgic sau făcea o injecție celui suferind, asta ca totul si aibă acoperire legală și medicală. Domnul Caisă știa prea bine cum stau treburile cu bolnavul în cauză, însă ca totul să pară cum trebuie adopta o strategie foarte bine pusă la punct și care nu numai că nu dădea greș niciodată, dar aducea și beneficii pe toate planurile atât pentru bolnavul închipuit, cât și pentru el „ca cadru” medical.
Această strategie era foarte simplă și ușor de pus în practică și consta în faptul că tovarășul Caisă venea acasă la pacient ca să-l consulte în amănunt, deși între noi fie vorba bolnavul era de mult plecat pe tarla, lucru despre care doctorul știa prea bine, însă acesta era protocolul la care el ținea cu sfințenie, respectându-l la centimă. Pentru că domnul Caisă era anunțat din timp, uneori și cu două zile înainte ca bolnavul să fie bolnav, cineva din familia pacientului rămânea acasă ca să-l aștepte pe domnul doctor.
Nea Caisă se ținea de cuvânt și la ora la care nu se aștepta nimeni apărea la ușă ținând în mână o servietă mare și umflată, din piele, foarte încăpătoare, bătea cu vârful bastonului și întreba: „Alo, alo, e cineva acasă?”. De obicei răspundea bunica elevului bolnav pentru că nu putea merge la câmp: „Da, sigur, dom’ doctor, poftiți vă rog, stați jos”.
Domnul doctor Caisă se prefăcea că nu are timp să stea la povești, că este foarte prins și preocupat de situație, așa că încă stând în picioare scotea din geantă o cutie de tablă înfășurată în tifon alb, o desfăcea cu dibăcie, apoi scotea ca pentru probă o seringă ruginită cu un ac lung cât un cui de draniță, după care cerea un pic de apă, o vărsa în cutie peste seringă, apoi o așeza la sterilizat pe șparhatul încins vreme de cel puțin o jumătate de ceas. Odată ce această importantă operațiune era încheiată, domnul doctor se așeza comod pe laiță exact în dreptul mesei.
Planul lui era foarte bine pus la punct și calculat în detaliu pas cu pas. Omul, felcerul, dar căruia oamenii ca să se pună bine cu el îi ziceau dom’ doctor, sosea la domiciliul pacientului întotdeauna, fără excepție, cam pe la ora amiezii, exact la ora mesei. Pe plita încinsă ca iadul stătea o oală mare cu borș de găină întocmai oprit din clocot, iar alături un ceaun plin cu ciulama de pui cu smântână aflată în agonie, iar lângă acestea două, undeva mai deoparte, era dosită cutia de tablă cu seringa, cum ar veni, la sterilizat.
Pentru că borșul și ciulamaua miroseau a leuștean și pătrunjel aruncat din belșug peste ele, iar domnul doctor se simțea răscolit la măruntaie, momentul începerii tratamentului celui bolnav sosise la țanc. Profitând de aceste clipe seducătoare pentru papilele gustative, doctorul schița timid, dar calculat, câteva apropouri bine țintite: „Lele Savetă, dacă nu te superi matale, n-ai putea să dai oleacă oala asta mai încolo ca să faci loc pe plită ca să pun seringa la loc mai fierbinte? Sau poate că ai ceva prea bun în oala aceea de ți-e frică s-o dai mai încolo?”.
„Ce să am, dom’ doctor, niște zeamă de găină, cu oleacă de pătrunjel pe deasupra, nu-i mare lucru. Dar dacă tot m-ai întrebat, nu vrei să-ți pun și dumitale vreo două polonice într-o strachină?”, continuă lelea Saveta de parcă n-ar fi știut că domnul Caisă tocmai asta aștepta. „O, nu, nu, nu-i nevoie, că eu tocmai ce am mâncat alaltăieri”, continuă Caisă pe un ton șugubăț și plin de subînțelesuri subtile.
Cu toate subtilitățile la vedere, lelea Saveta pricepea rapid mesajul și îi umplea farfuria până-n buza de sus, după care mai presăra pe deasupra oleacă de tocătură de mărar și pătrunjel. Domnul doctor dădea la o parte ștergarul de pe mămăliga aburindă și tăiată cu ață, lua o bucată, mușca cu sete și apoi începea a mânca zeama aurie. Practic, domnul doctor își începuse tratamentul la domiciliul bolnavului, iar după toate semnele situația era pe calea de a se îmbunătăți văzând cu ochii.
După cura cu borș de găină urma imediat o cataplasmă cu ciulama cu smântână, iar la urmă, ca încheiere a tratamentului, mai adăuga și o compresă cu țuică de sfeclă, ceea ce făcea ca bolnavul să își revină complet. După o jumătate de oră, după ce doctorul își încheiase tratamentului, acesta își lua cutia cu seringa de pe plită, o lăsa la răcit pe marginea mesei, timp în care scria pe un bilet scutirea pentru ele și o dădea bunicii, dar nu înainte de a prescrie și o rețetă, asta în cazul în care elevul se mai îmbolnăvea și săptămâna viitoare.
Servieta stătea pe marginea laiței cu partea de sus deschisă, exact ca un flămând cu gura căscată care cerea de mâncare. Lelea Saveta pricepea mesajul astfel încât dădu o fugă până în cămară, de unde se întoarse cu brațele pline, așează totul la îndemână pe masă, apoi începe să înghesuie în servietă cârnați și bucăți de slănină afumată. După ce servieta s-a umplut, doctorul a închis-o cu mari eforturi și a dat să plece, însă nu înainte de a primi și o litră de țuică de sfeclă din aceea tare pentru gargară.
Autor: David Croitor
Jurnal de Bucovina 