Nu am înțeles niciodată cum poate să existe o biserică vie fără glasul pruncilor. Dacă este liniște deplină înseamnă că preotul acela și-a însușit rolul de gardian și nu de părinte. Nu-mi pot imagina o Liturghie mai deplină decât în momentul când vocea mea este acoperită de cântul copiilor. Cum poate să existe în casa lui Dumnezeu reguli de bună purtare pentru un copil? Adică să nu respire, să nu se plimbe și eventual să execute toate gesturile ritualice ca un robot? Însăși prezența sa este o rugăciune. Un prunc care își abandonează în fiecare duminică dimineața patul pentru a petrece un ceas jumătate alături de Hristos, ne oferă cea mai puternică lecție de fidelitate. Nu consider că avem voie să oprim de la Potir vreun copil vreodată. Săvârșim cel mai mare sacrilegiu, când tocmai Hristos o spune tare și răspicat : „Lăsați copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceștia este Împărăția Cerurilor”. Educația se începe acasă și se desăvârșește în timp. În biserică nu facem ordine și disciplină cu parul, nu îi bruscăm și nici nu le interzicem să fie ceea ce Dumnezeu le-a îngăduit să fie. O biserică care nu mustește de prunci, este ca un pom verde, dar fără roade. Nu îmi închipui o Liturghie fără cel puțin un gângurit de prunc, o exclamație de bucurie și chiar un plâns zdravăn din partea unui nou născut. Dacă ați intrat într-o biserică și nu v-ați împiedicat de o mașinuță, nu ați văzut o mamă legândându-și pruncul, acolo însemnă că lipsește comuniunea de har. În însăși prezența pruncilor în biserică, se vădește inima plină de iubire a unei comunități desăvârșite!
Autor: preot Alexandru Lungu
Jurnal de Bucovina 