Luminița Aldea: ZOIȚA ELENA – O PROFESOARĂ A ALTUI TIMP

Făceam treburi prin casă de dimineață și a sunat telefonul. Am răspuns. Era vecina mea, doamna profesoară pensionară, Zoița Elena. M-a invitat să merg seara la ea, să mâncăm de lăsatul secului chiroște cu brânză de vaci. Mi-a spus că așa era obiceiul din bătrâni, ca asta se mânca de lăsatul secului în trecut. I-am spus că nu știu de acest obicei, dar că voi merge.

Seara m-am dus așa cum am promis și pe lângă chiroște am brodat și o poveste despre o profesoară a altui timp. Multe deja le știam despre dumneaei.

…Mama doamnei era văduvă de război. A rămas singură cu copiii. Erau tare necăjiți. Profesoara ce azi are 81 de ani era copil de câțiva ani atunci. Mergea cu vaca la păscut cu ceilalți copii ai satului. Aceștia se jucau, fugeau pe câmp, se cățărau în copaci, săreau în bălți, dar ea nu. Se așeza într-un colț, scotea caietul și creionul din trăistuță și rezolva probleme și exerciții. La școală copii făceau cu greu câte o socoteală simplă. Adunări. Scăderi. Ea rezolva șiruri de exerciții ce umpleau tabla.

Cândva mi-a spus că nu își dorea să fie profesoară de matematică. Nici nu știa ce e aceea. Doar descoperise numerele în primele clase și adora să se joace cu ele. Era fascinată să facă asta. Așa cum ceilalți copii se jucau, ea se juca făcând exerciții și rezolvând probleme.

Dar să las ceea ce știu despre dumneaei de mai de mult și să mă întorc la seara aceasta…

Am intrat în casă. Pe un fund mare de lemn doamna modela chiroște. O mai ajuta o prietenă. A mai venit încă o familie. Doamna a pus chiroștele la fiert în apă clocotită și pe noi ne-a invitat în camera de curat, unde așezase deja masa.

A adus chiroștele pe mijlocul mesei și ne-am pus fiecare în farfurie. Între îmbucături – chiroștele aveau un sos de smântână și erau fabulos de bune! – îi puneam întrebări. Îmi răspundea senină.

– Ați fost percepută mereu ca o profesoară severă, dar corectă, îi spun.

– Da, Luminița, cred că am fost un om corect, dar nu sunt cea mai potrivită persoană să spună asta. Trebuie să o spună alții despre mine. Severă am fost, dar gândește-te că am fost severă și cu copiii mei. Eu nu am știut să fiu altfel de profesor. Îi puneam fiică-mii nota nouă și ea venea bocind acasă la taică-su și îi spunea: „Cea mai rea profesoară e mama! Am numai zece la toate obiectele și doar ea – mama! – îmi pune nouă!” Îi explicam că atât merită și nu vreau ca la un examen să ia altă notă decât i-am pus eu, că exact atât merită! Pe de altă parte nu am nedreptățit niciodată copii. Eram severă, dar dreaptă. Când descopeream vreun copil necăjit, dar cu înclinare spre matematică, muream de bucurie. Dacă vedeam că știe și că poate făceam totul să aibă rezultate.

– Vă vizitează foștii elevi!? Vă mulțumesc?

– Da, uneori mă vizitează, dar mai des sunt situații când ne întâlnim cu diferite ocazii prin sat. Sunt atât de fericită când îmi spun că și datorită mie au reușit…

– Aveți ceva să vă reproșați legat de meserie, doamnă profesoară?

– Nu, Luminița. Eu am trăit toată viața pentru matematică și pentru elevi. Mi s-a propus de trei ori să fiu directoare. Am refuzat. Nu voiam o funcție. Voiam la catedră și să îi învăț pe copii matematică.

– Mai vin copii la dumneavoastră să îi învățați?

– Mai vin. Nu îi primesc pentru bani. Am 81 de ani, dar nu pot trăi fără să rezolv probleme și să lucrez cu copiii. Mi-e drag când văd că le sclipesc ochii de inteligență. Știi, duminica merg la biserică. Vin acasă. Dacă mă plictisesc scot repede o revistă de matematică și rezolv probleme. Îmi antrenez mintea. Eu nu pot trăi fără asta…

– Știu și că sunteți foarte harnică. Aveți o grădină minunată. V-am văzut și cosind hatul în grădină, cu coasa manuală…

– După ce mi-a murit bărbatul în urmă cu 21 de ani am învățat să fac de toate, șoptește cu tristețe în voce.

– Spuneți-mi ce avea învățământul de ieri și nu are cel de azi?

– Continuitatea – cred că acesta era cel mai bun lucru al învățământului de ieri. Azi: indisciplină, lipsa de responsabilitate, dar mai ales veșnicele schimbări. Nu se poate să faci reforma învățământului în fiecare an. Nu se poate! E o nebunie!

– Doamnă profesoară știu că aveți niște copii buni…

– Copii, Luminița, îmi răspunde cu modestie, dar eu știu că nu este așa.

– V-a iertat fiica că ați fost cea mai rea profesoară? o întrebă râzând.

– M-a iertat. A înțeles că eram un profesor corect și că atât merita. Râdem când vine pe acasă și își amintește cum venea la taică-su plângând că eu eram cea mai rea profesoară a ei. Lucrează în domeniul financiar.

– Și băiatul…!? întreb și continui tot eu: Știu că și-a dat doctoratul în SUA…

– Da, și-a dat doctoratul în fizică în Dallas, dar pe perioada studiilor mergea mult și în Japonia. Făcea cercetări legate de lucrarea lui de doctorat. A avut bursă de merit. A fost rugat să rămână la NASA, dar el nu a vrut. A ales să se întoarcă în România și e fizician la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele.

– Waw! Și nu a auzit nimeni de el… La noi sunt cunoscuți altfel de „doctori”…

Doamna nu îmi răspunde. Eu mă ridic să plec. Ea mă conduce. La ușă mă îmbrățișează și îmi spune să nu scriu despre ea, că nu crede că merită, că e un om obișnuit. Intuise de ce i-am pus atâtea întrebări.

Nu i-am răspuns. Am venit acasă și am scris.

Iertați-mă, doamnă profesoară, că nu am ținut seama de rugămintea dumneavoastră, dar eu am simțit că merită să scriu despre un profesor al altui timp…

Autor: Luminița Aldea