Azi am început un peisaj de iarnă, asta pentru că afară venise iarna. Nu pot lucra ierni decât iarna. Am nevoie de atmosferă. Trebuie să simt frigul, să ascult șuieratul vântului și, mai ales, să privesc căderea necontenită a fulgilor de nea. De ce-i așa, nu știu, nu-mi explic și nici nu vreau. Nu-mi plac lucrurile care se supun explicațiilor, nu-mi plac demonstrațiile și argumentările de niciun fel, prefer misterul. Nu-mi place, și nici nu mă întreb, de ce. Îmi place să privesc și să simt. Să trăiesc poezia, nu s-o analizez. Detest asta. De ce cad fulgii, de ce trece timpul, de ce îmbătrânim, nu știu, iar dacă aș ști nu aș mai fi interesat de toate aceste lucruri. Prefer să le iau ca atare, așa cum sunt, împreună cu bucuriile și tristețile lor. La pachet.
Este seară. O seară de sfârșit de noiembrie, o seară lungă, melancolică și apăsătoare pe alocuri. Nu mai pot picta ca înainte, opt-zece ore pe zi, pictez puțin și greu, tot mai greu. La apusul soarelui las pensulele și cobor în curte, mă plimb pe lângă gard, privesc tufele de crizanteme, obosite și căzute într-o rână sub greutatea omătului. Dincolo de gard este cimitirul, chiar și azi a fost un priveghi la capelă. Mă gândesc la om, la soarta lui, la deșertăciunea vieții. Bucurii? Puține și rare, mai ales în zilele noastre. Și totuși, viața e frumoasă. Un foc în sobă, o amintire din vremea copilăriei, sau o carte bună, pot face diferența. Dacă, însă, mai ai și trei mere puse în rulă la fript pe cărămidă, dacă parfumul lor îți inundă casa, sau dacă te lași în voia lui Salvatore Adamo cu a lui ”Tombe la neige”, sufletul tău flendurit de necazurile zilei se umple deodată de bucurie. Clipa aceea de bucurie, atât de rară și atât de scumpă, este singura bogăție care ne face să tresărim, să trăim, și să spunem cu inima deschisă: mulțumim, Doamne, pentru darul Tău neprețuit!
Autor: David Croitor
Jurnal de Bucovina 