David Croitor: „Au fost anii în care am învățat ce înseamnă eșecul și pierderea, și poate că am avut nevoie de asta, ca să aflu unde sunt si cine sunt”

Textul de mai jos este scris in 4 ianuarie 2020. Nu știam atunci că vom trece prin pandemie și, apoi, prin stresul zilnic al unui război al cărui final nu se știe încă. Cel puțin, noi oamenii nu-l știm. Dumnezeu, însă, cunoaște totul, iar ceea ce se va întâmpla va fi în concordanță cu voia Sa. Pământul este al Lui, indiferent dacă credem sau nu, și niciun om, oricât de mare s-ar crede nu poate face cu proprietatea lui Dumnezeu ceea ce vrea, așadar, nu am nicio teamă, tot ceea ce va fi, va fi în favoarea noastră, a celor care credem în El.


4 ianuarie 2020
În ultima perioadă, la sfârșitul unui an și începutul următorului, am căpătat obiceiul de a citi și reciti, câteva zile la rând, Eclesiastul. Nu am o explicație concretă și clară pentru asta, însă dincolo de orice posibilă clarificare și justificare rațională, pot spune cu mâna pe inimă că ceva nedefinit, care vine din interior sau cine știe de unde, o pornire instinctuală cred, mă trimite ață întinsă, către paginile acestei cărți. Deși cunosc conținutul și mesajul Eclesiastului, știind bine că nu-i o carte ușor de digerat mai ales in perioada sărbătorilor, când toată lumea numai la suflet nu se gândește, ceva mai tare decât voința mea, ceva căruia nu-i pot face față, mă îndeamnă să iau cartea și s-o mai citesc o dată și încă o dată. Dintr-un anume punct de vedere a citi această carte ’’aparent’’ străbătută de un pesimism absolut, poate fi considerat un act de curaj major, o nebunie, sau mai ’’grav’’, un act de sinucidere a egoului pe nedrept urcat atât de sus pe un soclu atât de firav.
Eclesiastul este un nume asociat împăratului Solomon, fiul împăratului David. Din cele scrise in Sfânta Scriptură reiese faptul că Solomon a fost un împărat deosebit, un împărat care a dus Israelul pe cele mai înalte culmi de dezvoltare economică și culturală, iar lucrul acesta a fost posibil deoarece in timpul domniei lui nu a avut de purtat niciun război, spre deosebire de tatăl său, David, care a avut de dus o mulțime de bătălii cumplite. Pe de altă parte Solomon a fost și cel mai înțelept om de pe fața pământului, lucru de asemenea confirmat de Scriptură. Având aceste date la îndemână aș putea trage concluzia că Solomon, datorită înțelepciunii sale a fost un om care a trăit o viată liniștită si tihnită înconjurat fiind, necurmat, de iubirea lui Dumnezeu și a poporului. Din păcate însă lucrurile n-au stat deloc așa, dimpotrivă, Solomon a fost omul care și-a pus in minte să cerceteze toate lucrurile, toate stările sufletești, să le experimenteze personal, în ideea că la final va găsi fericirea, sau daca nu măcar o explicație logica a existentei omului sub soare. Deși a uzat de toată înțelepciunea pe care i-o dăduse Dumnezeu la cererea sa, Solomon după o căutare care a durat decenii, după lupte lăuntrice si frământări, după căderea în păcate grave, și-a dat seama că a eșuat în demersul său. De aceea, nu-i de mirare că Eclesiastul, mă refer la cartea din Scriptură cu acest nume, începe într-un fel aparte, si anume cu finalul, cu o concluzie tristă și de-a dreptul descurajatoare pentru cititor: ’’O, deșertăciune a deșertăciunilor, o deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune.’’
Dacă eu, cititorul, m-aș opri doar la aceste cuvinte, aș trage concluzia că soarta omului pe pământ este pecetluită, în sensul că omul n-are niciun rost în lumea asta, că existența sa este rezultatul hazardului sau al întâmplării, practic viața omului este o nenorocire, iar omul în sine, oricât s-ar zbate, n-are nicio șansă.
Dar, mergând mai departe pe firul relatării din carte, am observat că Solomon, după ce-și lansează concluzia sa despre viață, știind că cititorul va rămâne confuz și deznădăjduit, intră în detalii ajutătoare. Povestește amănunțit și cu date exacte despre cum a căutat el fericirea trecând și experimentând toate trăirile posibile pentru un om. E adevărat că el și-a putut permite să vadă și să înțeleagă ce înseamnă să fii cel mai bogat om din lume, sa fii cel mai înțelept, astfel încât să ți se ducă faima peste tot, pentru că a avut cu ce, a avut mijloacele necesare. Și-a pus în minte să studieze nu numai înțelepciunea ci și prostia și nebunia, că să poată înțelege prin comparație rostul oricărei stări sufletești. A avut tot ce ’’i-au poftit ochii’’, si-a construit lucruri pe care înaintașii lui nici nu și le-au putut imagina, a avut, declara chiar el, ’’o mulțime de femei’’( 700 neveste si 300 concubine), și-a păstrat chiar și înțelepciunea până la capăt, și cu toate acestea toată căutarea lui s-a dovedit a fi un mare eșec, un eșec devastator. Ca prelungire a concluziei sale că totul este deșertăciune a mai folosit o formulare poetică de impact dar și de o tristețe profundă și anume că totul este’’ goană după vânt și nu este nimic trainic sub soare.’’
Într-adevăr, dacă stau bine și mă gândesc, chiar și fără să fi cunoscut cele relatate mai sus, aș trage și eu aceeași concluzie și anume că totul e aiurea și în van, viața în sine e un mare fiasco și că nimic nu are rost pe pământul acesta. Ce rost are, de pildă, să te naști (plângând), să renunți la copilărie ca să faci școală peste școală, să-ți iei licențe, masterate și doctorate, să ajungi foarte sus în ierarhia socială și științifică, iar când crezi că ești pe culme, tocmai atunci să conștientizezi că se apropie amenințător finalul și, fie că vrei sau nu, trebuie să faci un pas în spate și să părăsești această lume în care ai luptat din răsputeri și pentru care ți-ai dat sufletul. Pentru ce? Nici tu nu știi bine. Poate te gândești, în acele clipe de cumpănă, că dincolo de toată aceasta neagră perspectivă mai există ceva, ceva ce nu cunoști, poate că de undeva va apărea vreo surpriză care să-ți aprindă scânteia unei cât de mici speranțe. Da, te agăți de orice, de lucruri pe care le-ai negat cândva cu vehemență, ești aproape gata să cedezi și să recunoști că nu mai ești buricul pământului, să te vezi așa cum ești de fapt, o ruină, o umbră care va dispărea în uitare. Poate crezi că ai fost mare, ai lăsat opere în urma ta, ai făcut descoperiri colosale și te mângâi cu ideea că lumea o să te păstreze în memoria ei, însă omiți faptul că și tu i-ai uitat pe alții despre care spuneai că vor trăi veșnic în inima ta, da, i-ai uitat în câteva zile, ca și cum n-ar fi fost niciodată. Așa suntem noi oamenii, așa sunt si eu, nu sunt cu nimic mai breaz, toți suntem la fel, plămădiți fiind din același aluat. Detaliile despre care credem că fac diferența între un om și altul sunt folositoare doar pentru om, pentru înțelegerea lui limitată, ca să se amăgească, dar pentru Dumnezeu toți oamenii ’’ puși într-un cântar, ar fi mai ușori decât o suflare’’. Și atunci, ce este de făcut? Mai există vreo cale de scăpare pentru biata ființă hăituită de nemăsurate orgolii, omul? Eu cred că da, și când spun asta mă bazez tot pe ceea ce a spus Eclesiastul în cartea sa. Solomon a tras această concluzie, cum că viața omului este un eșec total, că totul este deșertăciune și goană după vânt, într-un anumit context foarte precis. Contextul vorbește despre viața omului în absența lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu omul este pierdut chiar de la început, de atunci de când a decis să nu-L mai asculte și să iasă de sub protecția Lui. Omul de capul lui înnebunește crezându-se pe sine un fel de dumnezeu și trăiește cu tupeu și aroganță, în virtutea acestei false identități, neștiind că se îndreaptă direct spre moarte veșnică, deși, chiar Dumnezeu a pus în om gândul veșniciei, acel gând care-i spune că el, omul, a fost inițial făcut nemuritor. Atunci când omul își găsește o clipă de răgaz, când își face timp să se oprească din cursa pierzării, și meditează la viața lui, își activează acest gând al veșniciei, și activându-l în mintea lui se naște speranța, șansa, iar ca această șansă să prindă contur, omul trebuie să renunțe la sine, la ifosele lui, și să meargă direct spre sursa vieții, care evident, este Dumnezeu.
Atunci când omul se află în aria de protecție a lui Dumnezeu se poate considera fericit si liber. Libertatea fără Dumnezeu nu este decât haos și anarhie, iar lucrul acesta a fost dovedit de-a lungul secolelor. Astăzi omul a întrecut orice măsură, s-a supraapreciat, s-a îngâmfat, uitând de unde vine și cine l-a creat. A ajuns la încumetarea de a declara că viața îi aparține, că el, omul adică, este liber sa facă ceea ce vrea cu viața ‘’lui’’, ori lucrul acesta are o limită, căci ‘’Dumnezeu nu se lasă batjocorit’’.
Poate că se vor găsi mulți care vor reacționa cu violență la cele scrise de mine, cum că m-aș crede bun și mi-aș permite să dau lecții, însă adevărul este altul. Am învățat pe propria piele ce înseamnă să te rupi de dragostea lui Dumnezeu și să trăiești pe cont propriu. Am ars aceste etape în timp și stiu despre ce este vorba. La 25 de ani am declarat că sunt ateu și făceam din asta un fel de steag al biruinței mele asupra necunoașterii, repetam oriunde mă găseam că eu, gata, sunt liber, Dumnezeu nu mai există pentru mine, deși în forul meu interior știam precis că o luasem pe o cale greșită. La un moment dat, în prostia mea, am ridicat ochii spre Cer și i-am spus chiar lui Dumnezeu că El nu există, și că ar fi bine să ia cunoștință de asta. Ce dobitoc am fost și cât de prost puteam să fiu! Să-I spun Celui care există și va exista dincolo de tâmpeniile mele, că nu există!
Cu toate acestea Dumnezeu S-a făcut că nu vede și nu aude ce spun. M-a iubit în continuare în nemernicia mea, și a făcut-o statornic. Cu cât Il disprețuiam mai mult, cu atât El mă iubea mai mult, fără ca eu să înteleg ce se întâmplă, până intr-o bună zi când dragostea Lui m-a coplesit, pur și simplu. Atunci am ridicat iarăși ochii spre cer si plin de rușine am vrut să spun ceva, să-mi cer iertare, dar n-am putut s-o fac. Mă simțeam atât de mic și aveam ochii plini de lacrimi! Inima mea de piatră se muiase ca lutul în palma olarului.
Atunci, de abia atunci, am simțit cu adevărat ce înseamnă iubirea necondiționată, acea iubire care vine direct de la Dumnezeu, atunci am tăcut și am plâns de bucurie, pentru că eu, cel pierdut fusesem găsit și readus la viață tocmai de către Cel pe care nu cu mult timp în urma îl negasem. Am vrut să-I spun lui Dumnezeu că am fost prost, să-I spun cu voce tare, să audă tot Universul, însă El mi-a pus mâna la gură și nu m-a lăsat să spun nimic. Citise in inima mea părerea de rău, și asta a fost de ajuns.
Tot atunci am învățat că dacă ajungi să-L cunoști personal pe Dumnezeu, să guști din bunătatea Lui, nu mai poți trăi fără El nicio clipă, devii dependent pentru totdeauna.
De atunci au trecut mulți ani, am avut căderi și ridicări, am avut bucurii si tristeți, am avut regrete de toate felurile, însă cel mai mare dintre ele a fost acela că nu m-am dăruit lui Dumnezeu cu totul, ca să-L slujesc încă din tinerețe. Anii vieții mele petrecuți fără Dumnezeu sunt ani pierduți, ani pe care nu-i voi putea recupera niciodată. Au fost anii în care am învățat ce înseamnă eșecul și pierderea, și poate că am avut nevoie de asta, ca să aflu unde sunt si cine sunt, ca după aceea să mă pot ridica. Să învăț renunțarea și acceptarea ajutorului venit de sus.
În concluzie, vreau să spun că dacă pentru omul despărțit de Dumnezeu totul este deșertăciune si goană după vânt, pentru omul care trăiește în prezența lui Dumnezeu, totul capătă sens, totul prinde viață, totul este inundat de lumină. Trăind în lumină nu poți fi decât fericit, iar dacă ești fericit îi vei molipsi și pe alții, poate că oamenii vor deveni mai buni, iar Pământul, chiar dacă va ‘’arde’’ în final pentru a se purifica, va deveni antecamera Împărăției veșnice a lui Dumnezeu, Împărăție în care se intră doar pe bază de credință.

Autor: David Croitor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s