Toată dimineața am scris. Pe 14 decembrie am început lucru la o nouă carte, care se va chema DE LA SAMURAI LA RONIN și sunt obsedată de dialoguri, de notat idei, de scenarii, deși proiectul îl am deja în cap de dinainte de a începe cartea de scris. Așa că dimineața m-a prins scriind și nu m-am oprit până pe la trei, când m-a alungat de la calculator – încerc să scriu cartea direct pe calculator, nu pe caiet – foamea.
Aveam într-un ceaunel o friptură făcută de ieri seară. Am pus-o pe plită la încălzit și în alt ceaunel am pus de mămăliguță. În așteptarea fierberii apei m-am dus la calculator să mai notez ceva. Am auzit zgomot la ușă. La mine e pelerinaj de când cu cartea publicată, așa că nu m-am mai ridicat, ci am strigat să intre. Era fratele meu Sergiu. Îl întreb, dacă vrea și el să mănânce, în timp ce turnam făina în ceaun și amestecam energic cu culișărul. Îmi spune că nu, că a mâncat deja. Las mămăliga să forfotească și fug după un pic de brânză și murături. Tai într-o farfurie verde o gogonea murată galbenă-portocalie-verzuie. Înăuntru e aur pur și sâmburii sunt tot aur dar mai intens. Arunc lângă ea desfăcându-le mărunt câteva buchete albe pur de conopidă și tai rondele și un castravete verde palid. Arată toate ca o pictură ultramodernă din care cântă culori. Fug la ceaunul din care țipa mămăliga că o arde focul și că trebuie să o amestec. Termin mămăliguța și o răstorn rotundă și strălucitoare ca un soare pe un fund de lemn.
Deja frate-miu privea cu interes spre masa mea, dar eu nu mai aveam grija lui. Eram un pic nemțoaică. L-am întrebat o dată și gata! A spus nu, să fie sănătos! Îmi puneam mie pe farfurie o bucățică de brânză și din ceaunul cu friptură am pus de toate, și cârnați, și mușchi, și slăninuță prăjită.
Mă pun la masă și mă îndur să îi zic lui frate-miu:
– Dacă te-ai răzgândit, pune-ți și tu friptură…
– Eram sătul, dar când văd mămăliguță, parcă aș gusta puțin… Și murături…
Mă ridic de la masă și mă duc să îi pun eu. În timp ce cotrobăiam printre bucățile de friptură din ceaun alegând ce să îi pun, îi aud vocea din spatele meu:
– Foarte puțin să îmi pui. Un pic de slănină și o bucățică de mușchi.
Îi pun cum mi-a cerut și îi aduc farfuria pe masă. Începem a înfuleca cu poftă, după ce ne-am pus pe farfurie câte un șcheap de mămăliguță de pe fund, să o avem aproape lângă friptură și brânză. Ba murături, ba brânză, ba mămăliguță întinsă zdravănă prin bucățele de slănină și grăsime – Waw, rai în gură! – și brusc ne-am oprit uitându-ne unul la altul și ne-am gândit amândoi la același lucru, dar în cuvinte l-a exprimat doar fratele meu:
– Știi cum zicea tata că e slănina dulce, când eram copii!?
– Da, și eu nu înțelegeam cum poate fi slănina dulce, când ne punea mama fiecăruia la masa de Crăciun câte o bucățică de slănină, de mușchi, de cârnați și de chișcă prăjită în tigaie și eram obligați să mâncăm tot, căci atunci nu se făcea risipă deloc de mâncare… Era atât de greu să mănânc bucățica aceea de slănină… Și tata zicea că e dulce și întingea zdravăn cu mămăliguță în farfuria lui…, zic eu.
– Da! Și când făceam mofturi tata spunea: Unde ați văzut voi porc numai din mușchi!? Nu există! Așa că mâncați ce v-a pus mă-ta în farfurie!
Am uitat de mâncare. Povesteam din și despre copilărie și am uitat de foame.
– Sergiu, am îmbătrânit și noi… Acum și pentru noi e slănina dulce cum spunea tata, îi zic fratelui meu și iau cu furculița un boț de mămăliguță și o fărâmă de slănină. O duc la gură și simt gustul pe care îl simțea tata – omul care se ruga ca nimeni de pe pământ, care mulțumea Lui Dumnezeu pentru tot ce a primit, cum nu am auzit pe nimeni mulțumind și care prețuia fiecare îmbucătură de hrană pentru că o câștiga muncind greu pământul purtând la un picior o proteză – când ne spunea că slănina e dulce…
…Am îmbătrânit, am tras concluzia și eu și Sergiu…
…
…Am trăit o copilărie în care părinții ne învățau că slănina e dulce și așa ne-am deprins să prețuim totul. Acum de la prea mult copiilor li se pare că nimic nu mai are gust…
Autor: Luminiţa Aldea
Jurnal de Bucovina 