MOȘ COSTAN – Înțeleptul din vârful dealului (un reportaj Formula As)

„Eu mă numesc Moisa Constantin, mi-s huțul de la Ciumârna, și lumea mă strigă badea Costan. Am vârsta de 80 de ani și trăiesc pe dealul aista de când mă știu. Nevasta mi-o murit de vreo trei ani și io mi-s singur amu. Am o văcuță și un cățel, de care am mare grijă. Văcuța îmi dă lapte bun, numa că nu-l vând, că-mi dă preț de batjo­co­ră, și fac caș din el sau îl beu eu ca să mă țiu bățos. Dum­nezău mă păstrează în putere, să cobor și să sui dealul ista, să pot să-mi văd nă­poții, că mi-s mai draji ca orice. Vecini nu am, era unu care o murit anul trecut și-amu umblă fecior-su să vândă casa, dar nu vine nimeni s-o vadă, că e prea în pustâietate. Pe dealul aista îs singur și mi-i tare bine, că-i liniște și curat, nicio boa­lă n-ajunje aice, și de când s-o nă­pustit virusul ăsta cu coar­ne peste lume, au pornit să se în­toar­ne oa­menii la casele lor. Așa să știți, cum trage pârâul la albia lăsată de Dum­nezău, așa trag oa­menii la lo­cul în care s-au năs­cut. C-așa scrie la Carte, că după ce fug oamenii năcăjiți în lume după un trai mai bun, vine vremea să se întoarne de un­de-au plecat”.

Urcasem greu un deal vânjos, de pe una dintre obcinele bucovi­nene, și cuvintele omului care mă întâmpinaseră în poara ogrăzii au sunat ca o predică. A ieșit apoi din curte și m-a chemat să-l înso­țesc câțiva pași, până aproape de buza unei râpe adânci, peste care și-a întins brațele, vrând parcă să mângâie zarea.

– Uitați-vă puțin ce-i aicea!, zice cu mare bucu­rie pe chip. Iacă, minunăția lui Dumnezău, nu alta!

Priveliștea îți tăia, cu adevărat, respirația. Dea­luri încă învelite în verdele verii, pășuni smălțuite cu brândușe de toamnă, păduri atinse ușor de ru­gină, și satele mărunte, risipite pe văi.

– Se poate spune că sunteți stăpânul lumii cu priveliștea asta, îi spun bătrânului.

În straiele lui cele mai dragi

– Stăpânu lumii îi Dumnezeu. S-ar mâhni să vadă că m-o smintit cu gând așe de trufaș. Io numa mă bucur și îi mulțămesc, că mi-o dat bucuria să trăiesc aice. Vedeți și dumneavoastră ce frumusețe! Aice am copilărit, mergeam cu oile, cu vitele, în dea­lul cela de-i zice Fusa, acolo mă trimiteau pă­rin­ții să stau în târlă cu oile. Vedeți dumnea­voas­tră poienile celea? Când eram eu copil, erau pline cu tineri care ieșeau la cosit. Amu nu vezi pi­cior de om. În partea ceastălaltă se cheamă Beris­nec, un deal cât un munte, plin de păduri care se în­tind până departe, în Ucraina, și unde se ascun­dea Lis­na, Muma Pădurii, cum îi ziceu oamenii.

– Muma Pădurii? Mai există azi asemenea po­vești, moșule?

– D-apăi să știți dumneavoastră că astea nu-s povești, răspunde Moisa parcă puțin ofensat. Îi drept că io n-am văzut-o nicioda­tă, dar știu oameni în etate și cu mintea întreagă, care mi-au grăit despre dânsa, că au văzut cum sta pe o coloadă și cânta câte cântece. Mai este și azi, stă ascunsă la hotare, unii zic că-i o femeie frumoasă și se poartă ca o zână bună, mai cu samă cu copiii, iar alții zic invers, așa cum îmi po­vesteau bunicii mei, că-i o babă urâtă și mătăhăloasă, cu părul despletit, care-i po­cește pe ăi de vor să-și facă bujdă în pădure. Tare mă mai temeam de ea când eram bă­ietan. Acu nu mă tem, știu că Dumnezău e mereu cu mine.

Badea Costan zâmbește ca pentru sine și o ia înapoi, pe potecuța ce duce în ograda casei lui de pe deal.

– Ehei, ce vremi frumoase am trăit noi aicea. Erau dealurile astea pline de stâne vara. Amu, nu mai e nicio stână în sat. Tare rău am ajuns! Stră­moșii noștri au murit în războaie pentru pămân­turile astea, dar tinerii au plecat și au lăsat moșiile părintești să se facă pârloagă. Pădurile îs pline de cioate, odată erau copaci că doi oameni nu-i pu­teau cuprinde. Dar Dumnezău are o rânduială și lumea n-o să mai ră­mână multă vreme așa. Mai întâi s-or făcut fa­brici la orașe și mulți oameni și-or lăsat pământul și s-or îngrămădit la oraș. S-or prăvălit apăi fabricile toate și oamenii s-au întors la țari­na lor. Și-or veni încî mulți să scape de boala asta care prăpădește orașele. Totul s-a pus­tiit, nu mai au unde să lucre, săracii, și se în­torc la viața lor dintâi, acolo unde s-au născut. Și-or să înceapă să mun­cească pământul iară, că n-au cum trăi altfel. Asta îi rânduiala lui Dumne­zău, orice-ai face n-ai cum să te fe­rești de ea. Ia­ca așa văd io toate trebile astea.

Ultimul opincar

Priveliștea din fața casei

Așa cum trăiește, sin­gur pe-un vârf de deal, Ba­dea Costan e cunoscut pe toată întinderea Buco­vinei. Nu există loc în ca­re să nu se fi auzit despre el. Toată lumea îi admiră înțelep­ciunea și vigoarea cu care poate să-și țină singur gospodăria, la anii lui. Peste tot se vor­bește de dibăcia cu care știe să confec­ționeze tot felul de unelte agricole sau casnice. Toți localnicii din partea asta de țară, de la Gura Humo­rului și până la hotarul cu Ucraina, au auzit de harul cu care știe să cânte la fluier, la vioară sau tilincă. Însă faima lui cea mai mare e legată de arta cu care face opinci. „Costan opincarul” îi zice lumea, sin­gu­rul meșter de opinci din toată Buco­vina. Un meș­ter care în continuare lucrează cu o fervoare aproape mistică, deși amatorii de încălțări legate cu nojițe au dispărut.

– Drept îi, nu mai încalță nimenea opinci în ziua de-acum, spune badea Costan, arătându-mi o bu­cată mare din piele pusă în curte la uscat. Eu le-am purtat până m-am dus în armată. Când m-am întors acasă, le-am pus în tindă, că se tre­cu­se la cizme de gumă și la pantofuri. D-apăi, oame­nii mai în etate încă purtau, și au purtat mereu, până încoace, aproa­pe de zilele noastre. Măcar duminica, la bise­rică, când se îmbrăcau în costum popular și tot își puneau în picioare opinci. Acuma, nimenea nu mai poartă, și e păcat, nu să există încălțări mai ușoare pe lume, măcar așa, la sărbă­tori era bine să mai umble oamenii în opinci. Că tare frumos o fost!

Badea Costan nu arată a om la 80 de ani. Pă­șește vioi prin curte, vorbește și gesticulează cu o vervă molipsitoare și poartă mereu pe chip un zâm­bet tandru și luminos. Îmi arată fiecare colț al curții, îmi spune istoria casei, cum a cărat el în tinerețe, cu calul lui huțul, piatră din sat până aici, îmi face cunoștință cu micul lui prieten, un cățel pipernicit, care latră de mama focului din coteț, îmi arată atelierul, bucătăria de vară, casa mare de oaspeți, și-apoi, la urmă, mă poftește pe un fel de terasă, unde și-a adunat de-a lungul anilor tot felul de lucruri vechi, încropind un mic muzeu țărănesc.

Muzeul celor 25 de nepoți

Acareturile din curte

– Apăi muzeul ăsta e făcut de mine, îmi zice cu bucurie în glas. Pe unde am lucrat eu la oameni, tot am întrebat, „N-ai ceva prin pod, lucruri din astea vechi?”. Că oamenii folosesc acuma lighea­ne d-astea din nailon, nu coafe, ciubere din lemn, cum erau odată. Am pus bucată cu bucată și am făcut războiul de țesut al bunicii mele, apăi am strâns niște blide de lut, cum nu mai găsești azi pă nicări. Icoane mai vechi, ștergare din cele brodate frumos, de mână, cămeși și ițari, lămpi cu petrol, tot ce era pe vremuri, când eram eu băietănaș. Le-am adunat, să vadă și nepoții mei cum se trăia odată. Că am 25 de nepoți și cinci strănepoți, și unii mai vin și mă întreabă, „Bunicule, lucrul ăsta la ce folosea?”, și văd cum se bucură să le poves­tesc. Îi rău tare, când tinerii uită trecutul și nu știu de unde-or venit! Bunicii mei mi-or povestit cum s-or născut satele astea și cum am ajuns noi, aici, cum or venit stră­mo­șii noștri din Maramureș, din comuna Moisei, de unde-mi vine și numele, cum or fost aduși când s-o ridicat mânăstirea Vatra Mol­doviței, că erau buni meșteri zidari și le-or dat popii locuri să-și ridice o casă. Unde să pleci în lume, când ai atâta tre­cut în ogradă? Unde să mai prinzi rădăcini?

Intrăm apoi în atelierul lui, locul unde-și petrece cea mai mare parte din zi. Rafturi în­tregi cu tot felul de scule, res­turi de piele, gră­mezi de șire­turi, burghie și fie­răstraie mai mici sau mai mari atârnă de pe­reți, snopi de mâ­nere din lemn, bucăți din metal, sertare cu tot felul de mărun­țișuri, așa arată de zeci de ani universul de zi cu zi al mește­rului Costan.

Dealurile copilăriei

– Eu, dacă ziua lucrez, mă­nânc mai bine și dorm noaptea mai bine, îmi zice, așezându-se pe un scaun și apucându-se să meșterească la o opincă înce­pută.

Ia apoi o bucată de piele și începe să o găurească cu un ac gros pe la margini.

– Bade Costan, mai cum­pără cineva opinci în ziua de azi?, întreb.

– Nu prea, îmi răspunde po­somorât. Vine lumea să-mi cea­ră să fac greble din lemn pen­tru fân, cozi de topoare, de țapine, că la noi încă se mai lucră cu țapina la pădure, ori chișițe de încondeiat ouă, flu­ierașe, drâmbe. Vara abia dovedesc la cât am de lucru, da opinci nu mai vrea nimenea. Până să vină boala asta blestemată, mai aveam ceva co­menzi de la ansambluri folclorice. Acu, dacă s-o is­prăvit cu serbările, nu mai vrea nimenea. Uita­ți-vă aici cum stau înșirate în cui, dejeaba! Și mai am.

Se ridică de pe scaun și deschide un sertar mare, ticsit cu opinci. Toate maro, cu șnururi negre, împa­chetate frumos câte două.

Alături de vioara care-i alină singurătatea

– Aicea îs vreo 30 de perechi, îmi zice parcă cu ciudă. Vreo trei ore de lucru la fiecare pereche, socotiți și dumneavoastră cât mi-o luat să le fac pe toate. Dar nu mă plâng, că tare îmi place să lucru la ele. Chiar și-așa, dejea­ba. Lu­cru și-mi vin în minte tot felul de amintiri din tine­rețe și tare bine mă simt. Ori mă gândesc la Dum­nezău și îi mulță­mesc pentru viața frumoasă pe care-am avut-o. Și dacă o vrea bunul, poate o trece și boala asta din lume și s-o găsi ci­neva să le cumpere.

– În condiții normale, cu cât vindeți perechea?, întreb curios.

– Apăi, cam 80 de lei pere­chea, așa le vindeam. Că eu pie­lea o cumpăr, e piele de vită, tăbă­cită la fabrică. Apăi mai iau cu 25 de lei nojițele, adică șnururile astea de se rotesc peste picior. Era jos în sat o femeie bătrâ­nă care le făcea, ea torcea lâna și pe urmă le vop­sea. Numa că vara asta o murit și nu știu de unde o să mai iau.

Badea Costan stă cu pri­virea aplecată spre bucata de piele. Nu mai zice nimic, toa­tă atenția lui se concentrează doar la ceea ce meșterește. Toc­­mai a făcut ultima gaură în bucata de piele și începe să petreacă șiretul. Dintr-odată, ca printr-o magie, bucata de piele ia forma unei opinci, pe care Badea Costan o ridică sub ochi, zâmbind mulțumit.

– Uitați și dumneavoastră ce frumusețe! Dacă pui noji­țele astea peste un ciorap alb, apăi, dacă-i iarnă, pui un cojoc alb cu model și la urmă o căciulă pe-o parte, gata, ești fecior numa bun de mers la pețit.

Badea Costan pune opinca pe masa de lucru și se ridică satisfăcut. Deși pare să înțe­lea­gă absurdul cu care se ostenește să facă ceva pentru o lume care nu mai există, spune că se simte un om fericit, cu opincile lui, cu viața asta pe care o ia zi de zi de la capăt de peste 60 de ani. Lumea în care trăiește pare să fie o poezie pe care noi, cei deprinși numai cu lucruri concrete, n-o putem înțelege. Aici, sus, în lumea asta a lui, nimic rău nu poate ajunge. Niciun vi­rus și nicio pandemie nu-i poate ame­nința liniștea.

– Am fost mai demult la fata mea, în orașul Siret, și tare rău mi-o fost de la mi­rosul cela de ciment de la bloc. Casa mea e din lemn, așa am trăit toată viața, pe muntele aista, cu pârâu colo, pâ­râu și dincolo, cu aer curat, care înghite toate mi­croa­bele astea care chi­­nuie lumea. Așa m-o ajutat Dumne­zău, să mă ferească de toate re­lele pămân­tu­lui.

Sertarul cu ochi dulci

Alături de mireasa vieții lui

Intrăm în casă, chiar în odaia în care doar­me. Îmi cântă din vioa­ră câ­te­va melodii ucrai­nene, îmi arată o colec­ție de fluiere făcute de el, apoi scoate dintr-un sertar câteva fotografii de fa­milie.

– Aici îs cu soția, drăguța de ea, că tare mult am iubit-o. Ne-am făcut ochi dulci pentru întâia dată când dânsa era o copiliță, avea doar 15 ani. Stătea jos, în sat, peste pârâu, și-am început să ne vedem dumi­nica, când ieșea toată lumea la horă. Apăi am ple­cat în armată, ne-am scris scrisori, și când m-am întors la vatră, era oleacă mai voinicu­ță și m-am dat după ea. Am trăit 50 de ani împre­ună, dar în ultimii ani s-o chinuit rău, sărăcuța, c-o avut o in­fecție care o chinuit-o vreo 30 de ani. La urmă o făcut două operații, apăi o luat multe pastile care i-or stricat de tot ficatul și-o murit de ciroză. De-atunci am zis că nu mai vreau să văd medica­men­te în casa mea, că mai mult rău îți fac. Am fost și eu bolnav anul ista, m-am operat de prostată, pe 28 august, la Cluj. Am avut mare noroc cu un profe­sor bun și am scăpat, văd că acuma mi-e bine. După operație am luat niște pastile, acu nu mai trebuie să iau. Apăi dacă te înveți cu medicamente, nu-i bine deloc, că aici te vindecă și dincolo te strică. Beau ceai de mușețel și ceai de sovârf, mai ales iarna, când înțarc văcuța. Culeg plantele vara, prin au­gust, și le pun în pod, să se usuce la umbră. Apoi, toată iarna beau ceai.

Fluierul de la miezul nopții

Cu fluierul, lângă războiul bunicii

De 44 de ani, badea Costan e pălămar la biserica din sat. Adică un fel de para­clisier sau țârcovnic. În fiecare duminică sau zi de sărbătoare, coboară dealul și-l ajută pe preot să țină rânduiala.

„Îs la al patrulea preot”, zice. „Amu e unul tânăr și îi tare bun. De când cu microbul aista, a cam fost închisă bise­rica, și mi-o fost tare greu fără ea. Pălămar a fost și bunicul, și pe urmă și tata, până o mu­rit și i-am luat locul. D-apăi, trag nădejde că o ră­mâne și unul din feciorii mei mai de­parte, că cine se dă după bise­rică trăiește bine și frumos. Iar eu i-am învățat pe tăți co­piii și nepoții mei să țină la Dumnezău, că numa El ne pă­zește de rele”.

Așa trăiește badea Costan. O viață simplă, pentru mulți dintre noi chiar banală, și mult prea aspră pen­tru răsfățul nostru de zi cu zi. Și totuși, cu câtă bucu­rie își trăiește rostul de om singur, în vârf de deal! În fiecare dimineață se trezește când mijesc primii zori, merge să mulgă văcuța, mănâncă și se apucă apoi să lucreze la opincile lui inutile. Munca lui e ca o ascultare în fața lui Dumnezeu, pe care el o împlinește cu o fericire neînțeleasă pentru mulți din­tre noi. Mai târziu vine miezul zilei, când își gătește singur prânzul, iar după ce mănâncă, se odihnește puțin și-apoi o ia de la capăt cu munca. Pentru el, relația cu Dumnezeu este sfântă. Îl simte în toate încrengăturile vieții, citește, îi vede tiparul în toate lucrurile care îl înconjoară, se închină tot timpul, la începutul și sfârșitul me­sei, când se apucă sau termină lucrul, sau după ce mulge văcuța, făcându-i mereu semnul crucii pe spinare. Așa îi trec zilele, fiecare la fel, cu aceeași bucurie și stăruință de neclintit. Iar când vine seara, se-așază pe pat, ia vioara sau fluierașele, și aproape o oră, cântă de unul singur, în întuneric, ca într-un ritual numai de el știut.

Autor: CATALIN APOSTOL

Sursa: formula-as.ro

Un gând

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s