De ce-aș citi?
(*năvală cuminte de gând de fiecare zi și nu doar de Ziua Națională a Lecturii)
Să-mi regăsesc, iar și iar, bucuria din primii ani de viață și s-o re și s-o re și s-o retrăiesc, cu-nfiorarea cu care îți simți, uneori, mângâierea Bunului pe creștet.
Primele cărți trimise în dar de către-un Moș-niciodată-văzut-și-mereu-plecat-îndepărtat, tăinuite cu multe zile-nainte printr-un ungher (Chiar așa! De ce-or fi crezut mamele pe-atunci că-i bună tainiță pentru cărțile de dar un șifonier?) Și cărțile pe care le lăsa măicuța mea, care citește de ani buni într-un ungher de Cer, așa „din întâmplare” în calea mea, să-mi fie la-ndemână. Nu cuteza, draga de ea!, să nu-mi îngăduie libertatea de a alege ce-aș vrea să citesc, dar știa că-n fiecare voi afla un nou prilej ca să cresc.
Cărți mari, scrise cu cuvinte mari, pentru că doar cărțile ne fac cu adevărat mari. Așa credea și ea. Și de aceea mi-erau cărțile alese cu mare-mare grijă. „Frații Karamazov”, „Forsyte Saga”, „Shogun”, „Roșu și negru”, integrala Balzac, „Hamlet”, „Regele Lear” și „Macbeth”, „Istoria literaturii române” semnată de Călinescu și o bibliotecă întreagă de enciclopedii mi-au fost, an după an, univers.
Mi-am amintit chiar acum de-un geamantan ce s-a întors dintr-un concediu (petrecut la Băile Felix, de-atunci!) ticsit. Cu cărți care, cu-adevărat, m-au fericit. „Pe cărări de munte”, „La Medeleni”, „Baltagul”, „Ion”, „Moromeții”, „Mara”, „Neamul Șoimăreștilor”, „Frații Jderi”, „Enigma Otiliei”… și cine le mai poate ști? Ceea ce țin bine minte e că n-am știut cu care să-ncep mai curând și am citit, câteva zile, din fiecare rând cu rând.
De ce-aș citi?
Să mă-ntâlnesc, pe-o prispă luminoasă de gând, cu draga mea învățătoare. Strămutată și ea, mult prea curând, în larma veselă a îngerilor, pe care parcă-i și văd – și nu cred să mă-nșel – înconjurând-o pe-acolo să le mai citească vreo poveste sau să le prefacă ideile de ne-nțeles în câte-un cântecel. Nu scăpa niciun prilej de a mă bucura cu-o carte învățătoarea mea-minunea mea. Și-mi și spunea mereu că i-ar plăcea să fac la fel, când voi fi eu învățătoare. C-așa mă visa. Poate de-aceea și cred că, după Dumnezeu și după mame, învățătoarele sunt creatori de oameni.
De ce-aș citi?
Cum vor fi arătând bibliotecile Cerului, când știm că-i cu letrine de Bine filigranat scrisă Cartea Vieții? Uneori, mă gândesc că Bunul Însuși are sufletul locuit de-un Copil căruia îi plac poveștile, murmurate cu mâna pe leagănul nopții, și Care suspină de fericire când, pe aici printre noi, s-a mai înscris într-o viață un semn de iubire.
De ce-aș citi?
S-ascult bătaia inimii crescând deodată cu mâna-ndrăgostită ce-mi oferea sau oferea o carte nouă la fiecare-mbrățișare. Și-apoi, când ne-am căsătorit, ne-am dumirit c-aveam colecții-ntregi de cărți în câte două exemplare.
De ce-aș citi?
Să fac din fiecare zi o nouă și repetată la nesfârșit sărbătoare. Să le pot fi copiilor din viața mea răspuns sfios la orice întrebare. Sau măcar o încercare de răspuns, pentru că se poate și e omenește să n-ai răspuns pentru toate. Să-ți întâlnești copiii dragi, și-atât de frumoși, și-atât de speciali, într-o carte! Cât mi-ar plăcea să le pot meni oamenilor să aibă de-o astfel de bucurie, măcar din timp în timp, parte!
De ce-aș citi?
Ca să mă întâlnesc cu Mine-n Cartea Vieții scris și să mă pot iubi.
De ce citesc? Să știu pentru ce și să-l pot conjuga pe trăiesc.
Autor: Daniela Ceredeev
Jurnal de Bucovina 