Ieri am sărbătorit…
O doamnă profesoară dragă m-a întrebat recent cum scriu, cum îmi vin ideile. Întrebarea mi-a pus-o la telefon, dumneaei fiind în spital. I-am promis că îi voi răspunde, când va veni acasă. Ne-am întâlnit la o cafea și i-am povestit câte ceva. I-am mai spus că nu știu cât este meritul meu că scriu, pentru că sunt inspirată. Nu eu stăpânesc cuvintele și fac ce vreau cu ele, ci ele mă stăpânesc pe mine și eu le slujesc.
Câte ceva din ceea ce i-am spus dumneaei, mă gândesc să scriu și aici…
…
Am început să scriu la noua carte pe 14 decembrie 2022, deci ieri au fost două luni de când am început-o. Am scris din ea cam o treime. Inițial am intitulat-o DE LA SAMURAI LA RONIN, dar scriind am realizat că nu e cel mai potrivit titlu și l-am schimbat în DE LA SAMURAI LA ATHOS.
Când scriu mult e ca o beție. Ziua scriu continuu 6-7 ore, noaptea visez acțiunea în continuare și dialoguri dintre personaje. Sunt obosită, nervoasă, dar extrem de fericită. Cel mai grav e că mă transpun în pielea personajelor, le trăiesc dramele și uneori ajung să îmi fie rău. Am citit că Gustave Flaubert când scria la „Doamna Bovary” a avut simptome de otrăvire la fel ca Emma, personajul cu viață dramatică al cărții, atât de intens trăia viața personajului său. Cam despre asta e vorba și la mine. Nu pot scrie fără să trăiesc viața personajelor mele. Îmi intră în suflet fiecare pe rând, când trebuie să își joace rolul și eu mă simt stoarsă de vlagă.
…
Dincolo de inspirație și de creat o acțiune e nevoie și de puțină documentare…
La ACASĂ, când trebuia să scriu despre război, mergeam la biblioteca din sat și îmi aduceam cărți despre război. Eu știam niște povești de la tata și bunici, dar acele povești trebuiau plasate într-un spațiu, un timp, un adevăr istoric și pentru asta trebuia să înțeleg linia frontului, unde erau niște trupe și unde altele…
La CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE… l-am rugat pe domnul Leonard Velcescu (doctor în istorie la Sorbona, cu teza STATUI DE NOBILI DACI ) – corespondam cu domnia sa atunci pe email; citise ACASĂ – și l-am rugat să îmi dea niște răspunsuri despre istoria dacilor, ca să știu ce este legendă, ce adevăr istoric și cum să mă raportez la unele evenimente în scrierea mea. Îmi răspundea imediat ce să citesc și unde pentru a mă lămuri. Tot imediat îmi spunea, când îi puneam vreo întrebare: Asta e legendă. Nu există niciun document istoric care să confirme că acest personaj a existat. Despre altele îmi scria: Citește la istoricul cutare, capitolul cutare. Îmi indica toate sursele existente care confirmau un adevăr istoric.
Noțiunile de fizică cuantică din aceeași carte – eu fiind tabula rasa la fizică – sunt scrise de savantul român Dan Brașoveanu, Dumnezeu să îl ierte! Citise ACASĂ pe un site din USA, o bibliotecă virtuală, unde aveam cărțile publicate atunci, corespondam, vorbeam la telefon cu el, îmi povestea despre cărți citite, dar și despre invențiile lui. I-am spus că nu înțeleg nimic. Spunea că e ușor și o lua de la capăt cu explicatul. Nu înțelegeam. Și într-o zi am primit de la el un email cu titlul CÂTĂ FIZICĂ CUANTICĂ POȚI ÎNVĂȚA DE LA O FOAIE DE HÂRTIE STRÂNSĂ ÎN PUMN. Cu foarte mici modificări, ca să îl fac să se potrivească în cursul cărții, am pus textul lui în roman. De ce am făcut-o!? Voiam să se afle de invențiile lui…
Ei, și acum să mă întorc la cartea prezentă…
Îmi trebuiau date despre justiție, despre legi. Pe lângă legislație trebuia să citesc și psihologie ca să înțeleg cum se comportă un om în situații limită. Pentru legi că am cerut ajutorul unui specialist. Puneam întrebări, îmi răspundea. Explicam că scheletul legislativ, pe care vreau să îmi brodez acțiunea cărții, trebuie să fie credibil și în concordanță cu legile românești actuale, că nu pot bate câmpii. Pentru partea de psihologie am citit cât m putut…
…
Ieri am sărbătorit două luni de când am început să scriu la carte!
Azi am scris câteva rânduri despre anatomia scrierii unei cărți, cel puțin așa cum se întâmplă în cazul meu…
Autor: Luminiţa Aldea
Jurnal de Bucovina 