E târziu, atât de târziu! E ora la care năvălesc dorurile, inefabile doruri! E ora din noapte când se deschid stăvilarele lacrimilor…
De fiecare dată când mă simt cuprins de inefabile doruri, mai ales spre lăsarea serilor care au devenit tot mai lungi, gândul meu, răzlețit cine știe prin ce colțuri ale lumii, încearcă din răsputeri să se adune și să se așeze cuminte la locul lui, iar locul lui este același dintotdeauna, este locul acela de necuprins în cuvinte, este inima ființei mele de când mă știu, este locul spre care mă îndrept atunci când sunt în derivă și care mă așteaptă cu brațele deschise, care mă cuprinde și mă apară de gândurile trecerii timpului și de incertul mâinelui spre care ne îndreptăm cu toții.
Atunci când mi-e teamă de zgomotul zilei și de furia destinului, atunci când simt acut nevoia unui punct de sprijin, mă întorc inevitabil în copilărie. Iar copilăria mea, dincolo de alaiul de povești care o însoțește, este, mai mult decât orice, îngemănarea trupului și sufletului meu cu valea Șomuzului, cu Șomuzul în sine, Șomuzul, acel firicel de apă argintie care strălucea ca oglinda în lumina soarelui ziua, iar seara, la asfințit, curgea blând, clipocind rar, în liniștea amurgului ce învăluia întreaga vale într-o pace fără seamăn, o pace absolută, așa cum era la începutul lumii, pe când Dumnezeu stătea și Se gândea cum să-Şi facă un prieten apropiat, un prieten bun, pe care să-l trimită din când în când să-I culeagă câteva fire de iarbă din valea pe care avea s-o creeze frumos, ca orice lucru pe care El l-a creat mai târziu și despre care El Însuși a spus că era bun. Astfel m-a făcut pe mine și m-a așezat în valea mea. La fel, Dumnezeu te-a făcut pe tine, pe el și pe ea, ne-a așezat pe fiecare în valea lui și ne-a poruncit să fim fericiți.
Dacă am fost sau nu fericiți asta nu știu, știu doar, în dreptul meu, că atunci când am ascultat de porunca pe care mi-a dat-o am fost fericit, fiindcă fericirea nu-i facultativă, ci obligatorie. Omul este obligat să fie fericit și asta pentru faptul că Dumnezeu dorește ca el, omul, să fie asemenea Lui.
Pentru că în această seară care, iată, a coborât deja peste marginea orașului în care locuiesc, simt nevoia unei întoarceri la punctul meu de sprijin, voi spune în continuare o poveste despre Șomuz.
Șomuzul, care în mai tot timpul anului nu este decât un pârâiaș plăpând, acum stătea înfoiat și mândru, neîncăpându-și în albie. Plouase mult în ultimele zile. Valea însăși era cotropită de ape, ape care între timp se retrăseseră, lăsând în urmă bălți răzlețe și cioate uscate încâlcite în smocuri de rogoz și tufe de loză.
Fusese potop de ape pe valea Șomuzului în primăvara aceea, așa cum a mai fost odată, demult tare, pe când eram copil și urma să împlinesc ”șăsî ani în mart”. Țin minte că, atunci când năvălea, apa se lățea cât valea, iar dinspre Zaharești aducea cu ea pe valuri cotețe de găini cu tot cu găini, clăi de fân răsturnate într-o rână, lemne adunate de prin ogrăzile oamenilor, scânduri și lătunoaie, rufe de tot felul, ba chiar odată am văzut și un câine zgribulit si înfricoșat, într-o colibă care plutea ca o barcă stricată, spre cine știe unde.
Potopul sau puhoiul, cum i se mai zicea prin sat, era un lucru obișnuit și se întâmpla cel puțin o dată pe an, iar în verile ploioase, și de două ori chiar.
Oamenii îl priveau de la depărtare, îngroziți și neputincioși, nu se puteau pune cu apele, așteptau să treacă, așa cum trec toate în viață. Ba chiar unii dintre ei își făceau semnul crucii și spuneau resemnați că tot ce vine de sus e bun. Nu se puneau cu Dumnezeu, tăceau.
Țin minte de asemenea că stăteam pe coama coastei din spatele casei noastre, destul de departe de puhoi și, cu toate acestea, numai privindu-l mă apuca groaza. Niciun om, oricât de bățos s-ar fi dat, nu avea curajul să se bage în puhoi, tuturor le tremurau izmenele de frică, deși nu voia niciunul să recunoască asta, mai ales în fața copiilor care fremătau ca trestia în vânt, nu de frig, cât de spaimă la gândul că cineva, fie şi-n glumă, s-ar fi gândit să azvârlă pe vreunul dintre ei în vâltoarea apelor.
Totuși, într-o zi, pe când puhoiul curgea în vârtejuri amețitoare, un flăcău de vreo 18 ani, frate cu Nicolai a Doruțî, Costică pare-mi-se că-l chema, odată și-a dat hainele jos, rămânând în pielea goală complet, după care s-a aruncat în valuri. A început să înoate șleampăt printre buturugile plutitoare, o vreme a și dispărut printre grămezile de fân aduse de apă, alteori se dădea el însuși cu capul la fund, apoi, când toată lumea amuțise, stând cu sufletul chircit de spaimă că s-ar fi putut îneca, deodată Costică, ieșind dintre valuri bătând vijelios din brațe, s-a suit pe o ușă de lemn care plutea și ea alături de celelalte lucruri răpite de puhoi și a început să joace și să cânte în gura mare, spre hazul celor care-l priveau curioși: „Doamne, negri mai sunt norii, toamna când pleacă cocorii, hai Dunărea meeea !”
Dar asta a fost demult, tare demult…
Despre Costică nu mai știu nimic de peste jumătate de veac, iar fratele lui, Nicolai, cu care am fost în clasă, un băiat tare de treabă și de mare ispravă, băiat de oameni gospodari, a plecat departe, departe, într-o altă lume în care curg puhoaie de lumină…Astăzi, pe ulița mea nu mai cunosc pe nimeni și nici nu am cum, deoarece toți cei pe care i-am știut în copilărie nu mai sunt.
Niciunul măcar.
Valea Șomuzului nu mai este nici ea cea a fost. Parcă totul e mai mic, mai strâmt, mai singur. A îmbătrânit și valea Șomuzului. Parcă e o altă lume, o lume în care am început să mă simt din ce în ce mai străin și mai stingher, o lume care se va stinge odată cu mine.
Și, chiar dacă Șomuzul va mai curge încă multă vreme, valea va continuă să înverzească an după an, chiar dacă apele vor mai năvăli învolburate ca altădată, chiar dacă falnicele și bătrânele răchite vor străjui lunca, într-o zi va veni toamna, o toamnă așa cum n-a mai fost niciodată, o toamna în care se va așterne brumă groasă, vor cădea frunzele, se vor trezi vânturile, norii se vor prăvăli peste dealuri, și nimeni, dar absolut nimeni nu va mai rătăci pe vale îmbătat de visuri și de umbre, iar Poezia, singuratica și stinghera Poezie, nu va mai avea pe umărul cui să-și plece fruntea ca să plângă, pentru că eu voi fi plecat…
Autor: David Croitor
Jurnal de Bucovina 