Mereu am avut o curiozitate față de lumea în care trăiesc și, crescând într-o comunitate religioasă, perspectiva și întrebările mele despre lume au fost influențate de perspectiva creștină. Dacă oamenii suferă pentru a se mântui, de ce suferă animalele? De ce a lăsat Divinitatea un pom al cunoașterii la îndemâna unor idioți care nu puteau deosebi dreapta de stânga? De ce îl legăn pe draq dacă-mi legăn picioarele? Oamenii mari mă frustrau teribil prin lipsa lor de curiozitate, nu doar că nu știau cum merge lumea dar păreau absolut indiferenți la marile întrebări ale vieții… ba chiar alarmați de insistențele mele, punându-mi în vedere că unele întrebări sunt blasfemiatoare. Departe de a mă potoli, am avut nedumeriri ulterioare. De ce Divinitatea ar fi enervată de o încercare inocentă de a desluși lumea și de ce i-ar păsa atât de mult cum e văzută de un pici de șase ani…
Fiindcă adulții nu știau și nu voiau să știe am căutat răspunsuri în cărți, care erau de două feluri, cele care spuneau o poveste și cele care încercau să o explice. Primele erau nostime, pline cu aventurile extraordinare ale unor timpuri greu de înțeles dar care nu explicau DE CE se întâmplă lucruri, doar că ele se întâmplă. Cărțile de explicații băteau monedă pe faptul că nu ne e dat nouă să știm, neștiute sunt căile Domnului etc, adică nu ofereau nimic dincolo de mici fabule preluate de la Esop, Hugo, Tolstoi etc. Tot din cărți am aflat că-mi sunt interzise cărțile “pocăiților” fiindcă m-ar putea rătăci și nici cărțile laice nu sunt recomandate fiindcă prin romane se găsesc tot felul de idei și situații nepotrivite. De fapt, nici cărțile ortodoxe nu pot fi citite așa oricum, fără o pregătire și o supraveghere atentă iar eu pentru prima oară am avut curajul să call bulshit on that. Am simțit că e ceva profund în neregulă cu recomandarea de a-mi îngropa capul în nisip și, în general, de a ignora viața pentru a nu deranja cuvântul.
Fiindcă răspunsurile nu se lăsau găsite și fiindcă aveam neapărată nevoie de ele pentru a ordona lumea și a-i da un sens, am început să inventez povești menite a înnoda capetele unor înțelesuri ce se destrămau pe zi ce trece. Am început să adaug poveștii argumente științifice, filozofice, economice… mă rog, la nivelul unei minți de zece ani. Cu cât făceam mai multe noduri și cu cât puneam mai multe petice, cu atât mai puțin rămânea din educația religioasă clasică și aia, câtă era, mai mult îmi dădea bătăi de cap. De ce miracolele par să aparțină trecutului? Dacă „Dumnezeu m-a ajutat” sau „Draq m-a pus”, unde e liberul arbitru? Care-i faza cu dinozaurii și de ce profu’ de biologie a sărit peste capitol în timp ce părintele ne explică despre Adamii și Evele de pe alte planete? De ce îi pasă Divinității de orice amănunt în așa măsură încât întreaga noastră existență ar fi legiferată și standardizată… dacă cineva ar merge până acolo încât să pună în aplicare ceea ce i se cere. Iar când a venit isteria cu codul de bare, cu yoga și broșurelele ce anunțau iminența sfârșitului a început să mi se învârtă capul.
Deja ajunsesem în forul meu interior la o anume concluzie pe nu aveam curajul să o formulez explicit de frica acelui „dar dacă” ce m-a chinuit câțiva ani înainte să mă întreb… pe cine mai exact mint eu, dacă nu reușesc să mă înșel într-un mod convingător nici pe mine însumi? Divinitatea, dacă există, mă știe mai bine decât mă știu eu însumi, îmi știe intențiile onorabile și limitele pe care singură mi le-a stabilit, îmi știe șirul gândurilor care m-au purtat până în momentul de față iar, dacă sunt în eroare, cu siguranță ar înțelege de ce și nu mi-ar lua-o în nume de rău. Nu încerc să-I fac în ciudă și nici să clatin fundațiile convingerilor altora. Iar chestia cu chinurile vecinice care m-ar aștepta fiindcă nu respect reguli triviale cum ar fi un regim alimentar sau dacă nu am ideile potrivite despre una sau alta, mi-au părut dintr-o dată atât de ridicole încât am preferat varianta din Dănilă Prepeleac, ce măcar avea haz.
N-o să pretind că am găsit în altă parte răspunsurile pe care le căutam fiindcă nu sunt nicăieri de găsit, dar sunt în continuare frustrat cu adulții care se comportă ca și cum curiozitatea și ireverența față de dogmă (oricare ar fi ea) ar fi lucruri abominabile și de neînțeles. Și mi se pare absurd că explorarea lumii în care trăim, cu toate consecințele ei, e un tabu și trebuie să-i ții departe pe muggles de idei ce le-ar putea fractura realitatea…
PS: în imagine, detaliu de pe o troiță. Cineva a încercat să picteze în acril pe tablă…
Autor: Sorin Mihai Bargaoan
Jurnal de Bucovina 