Să nu-și închipuie cineva că voi mânca vreodată făină de greieri! Și asta nu ca să fac în ciudă bătrânei și tot mai surprinzătoarei Europe care comandă și recomandă insistent consumul. Pentru mine menirea și locul greierilor este de a cânta suav în fânețele și prin miriștile copilăriei mele, așa cum au cântat mereu în prea scurtele vacanțe de vară petrecute la bunicii din satul Călineștii lui Enache, o așezare măruntă și sărăcăcioasă, ca mai toate satele cu copii mulți și pământul acaparat cândva cu sila de colhozuri. I se spunea și Greațca, iar istoria sa are rădăcini adânci pe care le căutam cu ardoare. Și adesea le aflam în așchiile de silex împrăștiate în arături printre cioburi de ceramică mai veche decât rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care o rosteau pălmașii truditori ai ogoarelor îngenuncheați seara, înainte de culcare în fața icoanelor din odăi. Obiceiului lor mă supuneam și eu, „turistul” coborât de la munte la țară, la vremea când întunericul cobora pașnic peste blândețea locurilor. Rugându-mă ascultam prin fereastra deschisă țârâitul neîntrerupt și prietenos al măruntelor gângănii purtătoare de har. Așa adormeam în patul primenit, cu fruntea îndreptată spre cântecul nopții de vară al cărei farmec doar copilăria îl poate înțelege și prețui la adevărata valoare.
Diminețile la Greațca începeau ceva mai târziu pentru mine decât pentru ceilalți, odată cu măcăitul strident al rațelor care se îngrămădeau către Hatnuța, pârâul leneș trecător prin margine de sat. Pe drumul de țară pomădat din belșug cu colbul uscat, în care se amestecau urmele a cine știe câtor generații de vechi strămoși, treceau alene vitele sătenilor, escortate către un posibil loc înierbat, de copii slăbănogi și desculți, aproape goi. Nimeni alții decât părtașii de joacă cu care încingeam gălăgioase hârjoane pe toloaca dintre căsuțele modeste făurite din chirpici. Săream și eu din pat să scot bălaia bunicilor din grajdul mărunt și să-i ajung din urmă pe mai harnicii păzitori de vaci. Văcuța deja mulsă la ceasul dimineții mă privea cu dojană și își grăbea pașii către haturile înierbate pe care celelalte rumegătoare le și ocupaseră, preocupate să rupă cu guri flămânde puțina iarbă îngăduită. Câtă vreme ținea pășunatul de dimineață nu pierdeam ocazia să încingem alte jocuri ori să dăm iama în grădinile mai lăturalnice în care știam meri cu fructe văratice. Pe la prânz toată adunătura se întorcea în sat, fiecare la casa lui, pentru mulsoarea de la amiezi, adăpostind animalele de soarele necruțător și de atacurile în valuri ale bărzăunilor nesătui. Până ce se mai domolea căldura găseam de cuviință să ne adunăm în șoproanele încăpătoare la umbra plăcută a cărora încingeam câte o șeptică nevinovată, ori ne avântam cățărați prin vișinii bătrâni după fructele acrișoare, abia pârguite. Din vișini sau din coroanele corcodușilor cocoșați de rod auzeam aceleași acorduri de scripcă veche ridicându-se din miriștile largi către înaltul senin al copilăriei cu prea puține griji. Uneori ne strecuram de dimineață după hribi, cozari și hulubinci în pădurea tânără de pe dealul Zamca, cu teamă să nu dăm peste pădurarul Spetcu, de care ascultau cu smerenie, ca de însuși marele voievod Ștefan, până și cei mai aprigi bărbați ai satului. Pentru că numai el, pădurarul, hotăra cine intra în pădure după un braț de vreascuri uscate, o sarcină de bețe lungi de carpen adunate cu greu și cărate în spinare sau după o căruță de crengi moarte, pentru zilele reci de iarnă ce trebuiau înfruntate mai încolo, când se termina și culesul roadelor din câmp. Ne întorceam abia spre seară cu coșurile mai pline sau mai golașe, fiecare cu norocul său. Iar drumul către casă era întotdeauna înveselit, în ciuda oboselii, de greierii meșteri muzicanți. Aveau o poftă de cântat nemaipomenită greierii de la Greațca. I-am ascultat de pe malul Hatnuței, înfiorat de adierile care îmi zvântau pielea arsă de soare, brobonită de picăturile apei din care ieșeam după scăldat, de sub sălciile seculare din gârla babei Gulciha, de pe Morocheni, de la Hotar sau prin miriștile de pe Moșie. Dar cele mai pătrunzătoare cântece le mai țin minte ridicându-se pe raze discrete către luna plină din nopțile odihnitoare străjuite de îngerii blânzi ai anilor frumoși. Ultima oară am ascultat greierii cântând a vară lângă mormintele bunicilor Vasile și Ana, mutați de Dumnezeu în altă lume și am lăsat o lacrimă să cadă în țărâna cimitirului, întru amintirea tuturor strămoșilor pe lângă umbrele cărora m-am bucurat de copilărie.
Cum să pot eu mânca greierii?
Autor: Casian Balabasciuc
Jurnal de Bucovina 