Îmi plăceau toate fântânile. De îndată ce vedeam una, deveneam fata moșului. De cele mai multe ori, în mintea mea, le curățam, le văruiam ghizdurile, băteam un cui în brațul crucii ce amintea de apa vie, curățam jgheaburile de mătasea broaștei și, la final, mă desfătam privindu-mi chipul în străfundurile ei ce se unduiau ușor făcându-mă să fiu ba Ileană Cozânzeană, ba o Baba Cloanța. O singură fântână nu-mi plăcea, cea de peste drum de cimitir. Mi se părea tristă și parcă îmi și spunea de multe ori că așa e. Era singură mereu la poala unui delușor pe care creșteau sălbatic niște rugi de mure. Rar, se mai înconjura de lume care își lua rămas bun. Doar când pleca vreunul dintre noi și cei ce-l însoțeau pe ultimul drum, și îl dădeau pământului din care făcea parte, făceau roată în jurul fântânii. Se spălau pe mâini și aruncau peste umeri câțiva stropi de apă. De ce făceau asta nu am aflat niciodată. O singură dată avusese în jur oameni veseli, când s-a slobozit și un sobor de preoți i-au sfințit apa. Atunci s-a strâns tot satul, s-au întins pe iarbă fețe de masă albe sau colorate și femeile au așezat feluri de mâncare pe care le împărțeam între noi. Și toată lumea era voioasă, dar fiecare era atent să-și audă pomelnicul casei citit și tămâiat de preot. Nici de vreo mireasă care să-și adape setea obligatorie din ziua nunții nu cred că avusese parte, prea era așezată departe de vreun sat. Fântânile din sat, aproape nebăgate în seamă peste săptămână, în unele duminici, erau ca oazele-n deșert, deveneau popasul veseliei. Sara , mireasa din duminica aceea, dănțuia cu prietenele în jurul izvorului nevăzut, parcă rugându-l să-i fie alături toată viața; ce viață merge mai departe fără să-i pui apă la rădăcină?! Și, pentru că în ziua nunții, mireasa are puteri nebănuite, cu vârful piciorului încălțat în pantofu-i alb, fata-femeia împrăștia toate relele răsturnându-le din găleata plină cu apă. Flăcăul încins peste piept cu un ștergar cusut de mână scotea apă proaspătă din adâncurile pământului și umplea din nou găleata pe care o aduceau în curtea miresei. Ajungea găleata plină cu apă limpede și cu urări de bine puse cu veselie de sătenii care le ieșeau nuntașilor în cale.
Dar, cel mai mult iubeam fântâna de lângă grădinița unde lucra mama. Îmi plăcea foarte mult să intru pe portița mică a gardului ce împrejmuia fântâna cu buzunar interior, și să o aștept pe mama la terminare de program. Pe tavan era desenat un cer galben, puzderie de stele albastre. Pe peretele întreg, ce nu avea pridvor, era scris mare cu litere întortocheate ,,La puțul din Samaria”. Ce-mi plăcea să intru în poveste! Mă odihneam alături de Mântuitor și femeia ce scotea apă din fântâna lângă care sta, parcă rumegând, o cămilă. În colțurile de sus ale peretelui, stăteau doi îngeri. Pe unul îl numeam Gavriil, pe celălalt știam că-l cheamă Mihail. Și fix la mine se uitau, întotdeauna. Când plecam, păzeau fântâna din burta căreia ieșea o țeavă prin care curgea apa pusă în buzunaru-i interior.
Târziu, am aflat că povestea desenată pe peretele fântânii cu buzunar, și în care îmi plăcea să mă furișez câteodată, este adevărată. Și că apa poate să devină vie. Multe s-au schimbat în mintea și sufletul meu. Doar îngerii sunt tot acolo, se uită fix la mine de pe tavanul Cerului.
Autor: Liliana Buruntia
Jurnal de Bucovina 