Dragoş Huţuleac: În memoria tatălui meu

Ceasul despărţirii este dureros, dar inevitabil. Toţi trecem prin mai multe despărţiri de-a lungul vieţii, unele mai dureroase ca altele. Unii dintre noi le acceptă mai greu, alţii mai uşor. Oricum, moartea e ceva ireversibil şi când vine, nu are rost să te întrebi „de ce?”. Moartea nu dă explicaţii nimănui. A venit, şi-a făcut datoria, şi a plecat…către alţi oameni, alte familii, alte destine. Nu are rost să ne „ridicăm” împotriva ei. O eventuală revoltă împotriva ei nu face decât să prelungească durerea pe care o resimţi când cel drag trece dincolo. Mai bine ne gândim că urmăm şi noi. Poate chiar în următoarea secundă, următorul minut, următoarea oră, următoarea zi, următoarea săptămână….Şi dacă facem asta, trebuie să vedem ce este în sufletul nostru. Suntem ok? E linişte şi pace pe-acolo? Murim împăcaţi cu viaţa noastră sau ducem chinurile şi frustrările existenţei noastre în lumea de dincolo? Le eternizăm? Pentru că asta se întâmplă când mori cu sufletul neîmpăcat. Permanentizezi starea în care te afli în momentul morţii. Ăsta e iadul! Să mori neîmpăcat cu tine însuţi şi să nu mai poţi schimba acest lucru. Pentru că odată ce mori, ceea ce simţi în sufletul tău, vei simţi pe veşnicie.
Aşa că te rog, dragul meu prieten, vezi cum te simţi azi! Eşti bine? Eşti fericit? Eşti împlinit? Eşti împăcat cu toată lumea şi cu tine însuţi? Astea sunt întrebări pe care trebuie să ţi le pui singur, nu eu. Pentru că vezi tu, într-o clipită poţi să nu mai fii. Şi nu vrei să porţi cu tine, în lumea de dincolo, frământări şi suferinţe care nu-şi au locul. Iartă, iubeşte, acceptă, înţelege. Ca să fii mereu cu sufletul uşor. Să te poţi bucura de prezent şi să-l trăieşti în deplinitătatea frumuseţii sale. Pentru că prezentul mereu are ceva frumos de oferit. Un zâmbet, o floare, o strângere de mână….Lucruri simple, dar pline de sens şi sentiment pe care de cele mai multe ori nu le apreciem, acaparaţi fiind de fleacurile pentru care ne îngrijorăm, enervăm sau dorim peste măsură.
Tata a avut o zi frumoasă când a murit. Îi ieşise totul aşa cum şi-a dorit şi abia aştepta să înceapă weekendul ca să le vadă pe toate duse la capăt aşa cum planificase. Nu a apucat să mai aprindă focul în casă, dar nu cred că s-a supărat prea tare pe acest lucru. Bine, a plecat şi cu unele nemulţumiri în suflet, dar în ziua aia mai uitase de ele. Sunt împăcat că a murit într-o zi când a fost cu zâmbetul pe buze şi mulţumit de toate. Pentru că aşa ştiu sigur că va rămâne cu zâmbetul pe buze o eternitate şi că şi-a găsit pacea. Şi chiar dacă nu a fost un om bisericos, tocmai pentru că a plecat atât de uşor şi într-o zi când a fost atât de împlinit, pentru mine e dovada supremă că Dumnezeu l-a iubit mai mult decât pe alţii.

de Dragoş Huţuleac