Am înțeles ce mi-a fost îngăduit să înțeleg și am rămas nedumerit la cele ce mi-au fost oprite de la înțelegere. Există resorturi pe care nu le intuim de cele mai multe ori, care fac lumea să rămână în echilibru în ciuda nenumăratelor tentative de a o abate de la cursul ei firesc, de a o acapara, de a o supune unor voințe și interese egoiste. Câtă vreme există lumină, câtă vreme timpul se deapănă constant, câtă vreme măsura răbdării nu va fi întrecută de înălțimea așteptărilor, lumea va dăinui. Astfel mi s-a tălmăcit cu vocea inconfundabilă a pădurilor bătrâne, rarele și puținele păduri rămase prin cotloane aproape necălcate de pas de om. În smerita lor sfințenie locurile acelea mi-au binecuvântat ceasurile de libertate cu rugăciuni învățate probabil de la sihaștri viețuind necunoscuți în inima tăcerilor îmbălsămate cu aromă de rășină.
Am avut fericirea să trăiesc ani buni, grație profesiei pe care mi-am ales-o, silvicultura, în mediul forestier. Vorbesc despre o meserie de înaltă ținută, respectabilă și generoasă, care pecetluiește cu har legătura dintre om și arbori, puntea dintre rațiune și minune, calea desăvârșită către divin și armonie. Dacă drumul acesta s-a surpat pe alocuri, nu a naturii este vina, ci a omului care și-a pervertit simțurile și bunul simț, el însuși fiind o dovadă de rătăcire. Nu înțeleg pofta sălbatică de câștig, lăcomia deghizată în bunăvoință și ignoranța față de mesajele tot mai slabe, tot mai obosite ale pădurii încolțite de greșelile omenești. La fel atitudinea spășită a celui ce împlântă în trupul arborelui toporul, ca după ce l-a sacrificat să-l jelească pentru că fie s-a ruinat muntele, fie că a secat izvorul, fie că îl lovesc viscole și tornade, deșert și pustiire, iar în final sărăcie și foamete. Deși toate aceste urmări ale distrugerii pădurilor sunt cunoscute, sunt trăite și suportate generație după generație. Fără răspundere și fără bună socoteală, silvicultura devine profană. Fără natură și fără pădure pământul devine deșert.
Autor: Casian Balabasciuc
Jurnal de Bucovina 