A mai trecut o zi pe răbojul vieții noastre. Am participat la înmormântarea celui ce a fost Orest Huțuleac, fratele mamei și unchiul meu bun.
Înveșmântați în doliu, am pășit sovăielnic pe dâmbul din curtea casei bunicilor, într-o liniște mormântală. E greu să zugrăvești jalea ce a cuprins tot ce mișcă. A murit stăpânul locului. Frânturi din poezii celebre mi se învălmășesc în minte. Ne întâmpină cei ai casei cu lacrimi în ochi. Tăcuți, sfârșiți împleticindu-se în vorbe nedeslușite, pecetluite de suferință:
”Şi te-ai dus, dulce minune,
Şi-ai murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!”
Vântul a încetat să adie. Buzele-mi sunt uscate și nu mai pot scoate nici un sunet. Moartea înseamnă încremenire. Incremenire și tăcere. Doar râul murmură pe șoptite, vestind de-a lungul Văii Boului plecarea huțulului mândru și demn. Buciumul nu mai sună cu jale ca altă dată, dar văzduhul e la fel de apăsător și plin de tristețea ce plutește nevăzut peste dealuri și munți:
”Tristețea… a ucis orice boare de vânt
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
”Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…/ Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!”. Îmi simt inima grea. Toți vrem să trăim. De unde-mi vin asocierile-astea? Nu contează dacă-i vorba de om sau animal. Viața-i viață, moartea-i moarte. La fel pentru tot ce-i ființă pe pământ.
Vestea ”plecării” lui Orest a venit pentru mine ca un trăsnet. Puternic, exploziv, asurzitor. Mut de uimire și întristare n-am putut spune nimic, face nimic, câteva minute bune. Mi se pare că însuși măria sa timpul a încremenit pentru o clipă, imortalizând pentru generațiile următoare imaginea inefabilă, inegalabilă a încă unei vieți în original.
Vremelnic, trecător e omul și zadarnic zbuciumul său pe Terra. Totul are un sfârșit. Și viața. Și deși știm asta atât de bine, uităm incredibil de des și de repede aceaste puține certitudini din existența noastră. Orest a ținut să ne aducă aminte tuturor de reperele astea, trezindu-ne încă o dată la realitate. Și-așa ”ne-a transmis” în stilul său zeflemitor, ironic că ”rând pe rând vin toți la rând” și de-aceea nu trebuie să facem mare caz și nici să filozofăm prea mult pe tema importanței trecerii noastre peste aceste ”plaiuri mioritice”, odată ce… tot la ”loc cu verdeață” ajungem și dincolo.
”Era cel mai bun la carte, cel mai deștept dintre toți – ne zice nenea Cotlarciuc. Am fost coleg cu el. Ne-a tras lumină și nouă când era viceprimar, că dacă nu era el, mai stăteam în beznă ani buni. Vin oamenii să-l conducă, să-și ia rămas bun. Om bun. Om între oameni. S-a dus. Cam devreme. Ce să-i faci? Asta-i viața, ăsta-i omul. Se stinge ca lumânarea”.
Gustul paharului amar pe care trebuie să-l sorbim azi toți cei prezenți, ne seacă la lingurică. Dar nu-i încotro. Vrem nu vrem, îl bem.
– Grea povară ne-ai dat unchiule. Are dreptate colegul tău Costică: cam devreme. Ce dracu măi Orest, cred că chiar ai vrut să ne faci o surpriză și ți-a reușit. Să pleci tu așa, netam, nesam, fără preaviz, fără să anunți, fără măcar să-ți termini de făcut țuica ca tot omul gospodar? Puteai să le dai încolo de lemne și de surcele și să mai zăbovești un pic, că doar nu era ”mortul pe laiță”. Te-ai găsit să te urci tu, repede. Moț, cocoț. Să ne dai adunarea la toți, în felul ăsta ca la alarmă. Păi de unde știi tu de-astea, tu care n-ai făcut armata. Am venit cu toții, chiar dacă n-ai mai făcut niciodată una ca asta până acum. Veneam și altfel, mai bucuroși bădie, dacă ne chemai la ”una mică”. Să vin eu la tine cu lumânarea? Treabă-i asta, bre?
Cam rar ne-am văzut în ultimul timp. Conform cu vorba aia veche: că-i mai bine ”mai răruț, că-i mai drăguț”. Din păcate. Părerile de rău sunt oricum tardive.
– Îmi amintesc acum și de o altă vorbă a ta spusă-n șagă, odată–n poartă la despărțire, după cum ți-era felul: ”Mai veniți pe la noi, că mai este de băut.” Ei, am venit. Dar te-am cam bodogănit. În primul rând că la început, după primele tămâieri și rugăciuni ”te-ai pus la băut cu popa” și pe noi ne-ai cam lăsat cu gâturile uscate. Păi așa te lauzi tu? Nu face pe ”niznaiu” cu mine că nu ține. Ziceai că n-ai treabă cu el, că tu nu prea te duci la biserică și nici el nu vine la cârciumă. Bine, pot să înțeleg. Dacă tot ți-ai luat loc de veci, trebuia să beți adălmașu’. Târgu-i rupt, pacea-i făcută, … nu-i rău că te-ai împăcat și cu el. Că nici nu prea mai aveai de ales: ai încăput acum pe mâna lui. Asta e. De la o vreme știută-i treaba că nu trebuie să te mai cerți cu nimeni, că s-ar putea să nu mai ai timp să te-mpaci. Și nu se făcea să vă despărțiți așa,… supărați.
Întâlnirea asta din pământuri îmi răscolește o grămadă de amintiri. Casa bunicilor, bucătărioara, podul, grajdul și acareturile, fântâna, livada cu merii și prunii, stupii de albine, pantinelele, toate au câte o poveste a lor, legată de copilăria mea.
– Îți mai aduci aminte, (doamnă,…/ Era târziu și era toamnă/ Şi frunzele se-nfiorau,/ Şi tremurau în vântul serii) de coșciugele din pod ale bunicilor. ”Oamenii prevăzători se pregătesc dinainte” – spunea bunicul. Și tu te-ai pregătit. Pentru tine, casa asta ”rămâne-n urmă”. Locul de veci ți-e casă de-acum. Cealaltă-i… bordei. Frumos locul de veci ți-ai luat, n-am ce spune.. Te-a costat ceva vericule, nu glumă. Nu cred că ți-a făcut reducere părintele, chiar dacă l-ai luat tu consilier pe la primărie pe vremuri… Pot să înțeleg și că ”te-ai făcut frate cu el” până treci puntea… Stixului. Sigur ai de plătit mai mult de-un zlot. Un zlot ar fi fost podaru’, da’ cu popa-i mai greu… De, frate-frate, da’ brânza-i pe bani. Că i-a zis și lui Mugurel, când s-a-mpiedicat în biserică, cum ți-o fi zis și ție: ”Mai vino mai des pe la noi, că prea nu te cunosc alea, alea…” I-au cam căzut vreo două icoane-n cap lu’ frate-miu. Când l-am auzit pe părințel, mi-am amintit de Ioana Radu: ”Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă.” Cred că tot tu, ca de obicei, mi-ai transmis gândul ăsta vesel. Mulțam că mă mai scoți din supărare.
Sunt eu nesănătos sau Orest cam râde de noi? În stilul lui specific mi se pare că-n timp ce noi îl jelim, el se distrează pe socoteala noastră.
– Și cum să nu te bodogănim nițel, dacă ne-ai pus la treabă. Să cărăm noi pe jos, cale bătută de vreo doi kilometri toate alea: și coșuri cu pomeni, și coroane, și cruci și prapuri. Și tu ca boieru’ în mașină. Nu mai servești mers pe jos. Cu toate astea am fost și noi boieri cu tine. Am oprit la magazin să-ți achiți facturile și să-ți iei rovignetă. Ne-am gândit la tine, de… Nu știu dacă ai apucat să-ți plătești toate datoriile, dar nu poți pleca într-o călătorie așa de lungă fără rovignetă.
N-am mai mers pe drumul ăsta pe jos din 2003, la ”cererea expresă” a bunicii Raveca, când s-a dus și ea după Sidor al ei. Lângă el în dealul cimitirului. Cu căruța, încet, dar sigur. A rămas doar imaginea estompată, din copilărie, a femeii vajnice, iuți din fire, ce se apuca cu curaj de orice trebușoară ar fi fost de făcut, oricât ar fi fost de grea, chit că nu era treabă de muiere. Care ne dădea în fiecare dimineață lingura de miere, cu lingurița de țuică și-apoi cu paharul de lapte proaspăt muls, ca să creștem mari și puternici. Bune erau. Numai oul crud găurit era cam greu de înghițit. Ne mai ierta câteodată. ”A plecat” și ea săraca tot pe drumul ăsta.
– De-a lungul timpului, unchiule, ai bătut drumul ăsta pe jos de sute de ori. Din Spărturi la Vatra, la Valcanu sau chiar până la Moldovița. Dădeai binețe oamenilor pe drum: ”Bună ziua, dobrii deni”. Răspundeau fiecare cu bunăvoință și respect: ”Bună ziua dom, inginer”, ”Dobrii deni, dom primar” sau mai simplu și mai vesel: ”Dobrii deni, pane! Bi trevalo!” Acum îți dau numai ei binețe. Tăcuți și sobri, cu capul plecat. În liniște.
Vin bucovinenii, se adună. Încet, încet muntenii se alătură tăcuți cortegiului. Cine nu poate veni la înmormântare, iese măcar la poartă, conform obiceiului locului, descoperit, cu pălăria-n mână, să prezinte un ultim omagiu celui ce trece pe ultimul drum. Pioși și respectuoși. Simplu, dar cu multă deferență, cinstesc omul, onorează viața, mulțumesc astfel pentru faptele bune ale celui ce pleacă și acceptă stoici implacabilul sfârșit. Impresionantă comuniune de trăire sufletească. Ne apropiem de biserică și cimitir. Ne întâmpină dangătul clopotului trist, prelung și rar, simbolul chemării divine, al supunerii față de cuvântul lui Dumnezeu, al comunicării între cer și pământ, ce parcă transmite până hăt departe, în toată Bucovina, până-n Banila și mai sus, la Cernăuți vestea tristă.
”Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!.”
Mă întreabă un vecin: ”Znaeș puruschi?” ”Znaiu troșchi”. ”Ia znaiu tebia. Tî znaeș menia?” ” Ne znaiu. Palajîte:” Are dreptate nea Vasile Iasinouschi, vecinul: ”Nu-i după cum vrem noi. Dumnezeu le rânduiește pe toate.” Mă uit de jur împrejur la codrii ce împrejmuiesc valea și-mi amintesc de rânduiala și frumusețea vremurilor apuse. Și ce vremuri! Un oftat adânc îmi saltă coșul pieptului. Coșul cu pomeni mi se pare mai greu acum. Am fost desemnat să duc, cu frate-miu coșul cu darurile ce se împart săracilor, simbol al vieții și al morții, închipuind raiul în care se dorește a ajunge sufletul lui Orest. Chiar la asta m-am gândit și rugat mai tot drumul: să ajungă-n rai cu ale sale, cu toporul, cu calul și câinele lui. Ca-n povestea de mai jos:
”Un om si un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusetea zilei, cand, deodată, își dădu seama că, de fapt, murise. Iși aducea acum clar aminte că murise, iar câinele, care mergea lângă el, murise chiar cu mai mulți ani în urmă… Se întrebă: ” Oare unde duce drumul ăsta?”…Ajunseră acolo și văzu o arcadă încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El si câinele sau se apropiară de poartă și atunci observă, într-o parte, un om sezând la un birou .
Il intrebă:
– Scuzati-ma, unde ne aflăm ?
-Aici e raiul – răspunse acesta.
– Minunat, zise omul, pot să vă rog sa ne dați puțina apă ?
– Bine’nteles, intrati înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă niste apă cu gheață. Făcu un gest și poarta începu să se deschidă.
– Prietenul meu, poate intra și el ? – întrebă călătorul arătind înspre câine.
– Imi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.
Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse și își continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său. Dupa încă o lungâ plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de țară, dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. Se apropie și văzu un bărbat șezând rezemat de un copac și citind o carte.
– Scuzați-mă! – i se adresă el. Aveți cumva puțină apă?
– Da, desigur… e o cișmea ceva mai încolo.
– Și pentru prietenul meu ? – zise, arătând către câine.
– Trebuie să fie și o strachină, chiar langă cișmea.
Trecură de poartă și ajunseră la o cișmea veche, cu pompă. Omul și câinele băură pe săturate. Dupa ce terminară, se înapoiară la omul de sub copac.
-Ce loc este acesta? – întrebă călătorul.
-Acesta este raiul.
– Sunt total încurcat. Un cetățean, ceva mai jos, pe drumul ăsta, mi-a zis că raiul este acolo unde era el.
– Te referi la locul acela cu alei de aur și zid de marmură?… Acela e iadul.
– Și nu vă deranjează că ei folosesc același nume ca și dumneavoastră?!…
– Din contră, suntem fericiți că ei ii triază mai întâi pe cei care sunt gata să-și lase în urmă prietenii cei mai buni.”
Povestea nu-mi aparține, am auzit-o și o spun și eu mai departe, dar este un minunat îndemn la … prietenie. Iar personajul principal seamănă bine cu Orest. Sper, cum ziceam să ajungă și să fie primit în rai călare, cu toporu-n mână și cu câinele – prietenul omului, după dânsul. Dacă primiți vreodată o astfel de poză din rai să știți că-i a lui negreșit.
-Ți-aduci aminte unchiule de murgul negru țintat în frunte pe care-l călăreai pe deșelate, într-un galop întins de la pădure pân-acasă, când veneam de la ”mistreți”? Îl cumpărase bunicu pe parale multe, tocmai din Ardeal de la un geambaș de cai vestit. De coliba acoperită cu iarbă, în care dormeam nopțile-n care stăteam de strajă cu schimbul, ca să păzim barabulele de porcii sălbatici? Ce mai foc de tabără făceam în fața colibei seara, povestind verzi și uscate și mestecând la măcriș!
Greu de descris în cuvinte frumusețea neasemuită a nopților de vară, cu luna ce apărea strălucitoare, misterioasă, de după o coamă de deal, cu pârâul ce susura molcom și odihnitor, adormindu-ne acompaniat de cântecul greierilor. Dacă mai adaug și vraja poveștilor bunicului cu cai înaripați, cu pădurari – un fel de paznici ai pădurilor, ce îi alungau pe zmei, duhurile rele și pe muma pădurii, tacâmul era complet. După o zi de zbenguială, ori de greblat la fân, putea să vină și mama mistreților, că puteai să tai butuci pe mine după ce adormeam. Tiii, ce povețe, sfaturi și povești nemaiauzite știa bunicu Isidor.
O mai știu si-acum pe-aia cu papucii noi. Incepea cu o povață părintească și cu o promisiune pe care fiul risipitor i-o face tatălui său, pe patul de moarte, și care suna așa: să folosești avutul moștenit, astfel încât în fiecare duminică să mergi la biserică cu papuci noi. Incepu deci, fiul să cumpere săptamânal încălțări noi. Le incălța o dată și le arunca în pod. Îmi și imaginam când povestea bunicul, mormanul de încălțări din podul casei. Așa frumos era spusă povestea că-l vedeam și-l văd și azi aievea. Până când ajungând la ”fundul sacului”, nemaiavând bani, fiul începu să coboare din pod câte o pereche de încălțări, să le îngrijească, lustruiască și să le folosească. Abia acum într-un târziu pricepu ce voia să spună tătâne-su cu limbă de moarte. Fiecare poveste a bunicului avea un tâlc. Tâlcul acesteia era păstrarea hainelor și încălțămintei pentru zilele de sărbătoare, astfel încât acestea să arate mereu ca noi. Frumoase vremuri.
Nu era doar frumos pe vremea aia. Era mirific peste poate. Livada bunicului se întindea ca o pajiște de basm presărată cu flori și ici colo cu câte-un brad semeț și înalt până la ceruri. Era în marginea pădurii, din buza căreia își ițeau capul, din când în când, câte-o căprioară sfioasă, chiar lângă pârâul plin de păstrăvi care clipocea misterios. Pe pajiștea asta păștea priponit, liniștit, murgul negru, țintat în frunte, al bunicului, care atunci când ar fi mâncat jăratec, cu siguranță putea să-și ia zborul în voia cea bună, peste codrii nepătrunși ai munților, purtându-l în spate pe Făt Frumos către Ileana Cosânzeana, fiica lui Verde Impărat din Împărăția Codrilor.
Am asociat, mai târziu la școală, imaginile acelea cu cele din Balada lui Toma Alimoș:
Foicica fagului,
La poalele muntelui,
Muntelui Pleșuvului,
In mijlocul Câmpului
La puțul Porumbului,
Pe câmpia verde, -ntinsă,
Si de cetine coprinsă,
Șade Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat, mare la sfat
Si viteaz cum n-a mai stat.
Șade Toma tolănit
Și cu murgul priponit
Sigur Alecsandri ăsta a cules de p-aici balada, că n-avea de unde să găsească în altă parte imaginile astea. Și de fapt Toma Alimoș era din Tara de Sus, nu din Țara de Jos. Asta cu ”Jos” era doar pentru rimă. Poate chiar de pe Valea Boului. Că prea semănau toate. Și probabil nu doar în mintea mea. Veche balada asta. Publicată în revista Bucovina de peste o sută șaptezeci de ani (1850). ”Vechi sunt toate, nouă toate” pe aici. Pământul ăsta mustește. De istorie, nu de apă. Nu-i băhnos, e mănos. Îngrășat cu sângele străbunilor noștri. De la Dragoș Descălecătorul. Și ăla alerga de nebun după cățeaua lui, Molda (după bour că de-asta-i spunea Valea Boului), cum alergam eu, tras de Haiduc, câinele ciobănesc, alb, mare și frumos al bunicului. Trăgea câinele de mine mai dihai decât boii-n jug, alergând în urma calului, călărit când la trap când la galop de Orest. Dar eu nu mă lăsam și nu-i dădeam drumul. Pe drum, prin pârâu, prin șanț,… prin fum, prin spăngi, prin mii de baionete… Ajungeam acasă la bunica terminat. Dar învingător. Cu lanțul lui Haiduc în mână.
– Oameni în toată firea sunteți voi? N-aveți minte nici cât o găină. V-ați bătut joc de bietul copil – tuna bunica furioasă, oblojindu-mi zgârieturile pricinuite-n genunchi de trântele luate.
– Baica. Pustea. Ii trece. – replica bunicu văzându-și liniștit de ale sale.
– N-are nimic. Să se obișnuiască – adăuga și Orest râzând.
Ce vremuri! Unde s-au dus cu toții? Unde sau dus, toți anii ăștia cu miros sănătos de cetini de brad? S-au amestecat cu vara cu miros de alge, printre sute de catarge, care lasă malurile și înfruntă valurile – vieții. A mai rămas doar frumusețea locurilor, ca să stârnească nostalgia vremilor trecute, amintind de versurile lui Valeriu Sterian, celor ce-și fac un pic de timp ca să le contemple (măcar din fuga… calului).
Unde s-au dus, cand au apus
Anii de sus ai gloriei lor
Unde-s pistoalele unde-s pumnalele
Caii si flintele haiducilor.
Cu lacrimi în ochi, mi-am luat ”la revedere” înfrigurat de la Orest. Ultima atingere a frunții lui, mi-a adus aminte de apa rece ca gheața a pârâului Paltinului, în care am pescuit împreună de atâtea ori păstrăvi cu mâna. I-am mulțumit că mi-a amintit de numeroasele clipe frumoase și vesele petrecute împreună. Și pentru generozitate. Că-ntr-un final ”a făcut cinste” cum se cuvenea unor prieteni, ce i-au fost alături și l-au însoțit fără rezerve pe acest ultim drum. Praznicul, vegheat de o mulțime de sfinți, din ramele tablourilor de pe pereți, mi-a dat senzația că Orest a încăput pe mâini bune. Hai noroc unchiule!
M-am bucurat pe de o parte că a avut parte de o moarte cum și-a dorit-o: căzut din picioare, cu toporu-n mână, moarte fulgerătoare, fără suferință. A murit cum a trăit: cu demnitate fără a fi nevoit să apeleze la mila nimănui. Huțul adevărat, om al muntelui adevărat. Se spune că-n această perioadă cerurile-s deschise. Fie ca sufletul să i se-nalțe la cer, de-a dreapta Tatălui. L-am rugat pe Dumnezeu să-l numere printre aleșii săi, și pe Orest să aibă grijă și de noi de-acolo de unde e.
Am aprins câte o lumânare și pentru bunici. La mormântul lor. Pentru Isidor și Raveca. Și pentru toți cei trecuți în neființă din neamul Huțuleac. Inclusiv pentru mama Angela. Cu recunoștință și închinăciune.
Să ni-l amintim pe Orest cu drag, așa cum a fost: un om și un bunic vesel și bun, un huțul mândru și demn, frate cu codrul și cu… Angelica. Dumnezeu să le ierte greșelile cu voie și fără de voie și să ne dea liniște și putere să-i pomenim! Asta a mai rămas. Pomenirea lor și a faptelor lor. A tot ceea ce au lăsat în urmă. Azi când totul doare așa tare ne consolăm la gândul că menirea lor a fost împlinită.
Mânca-i-ar raiul ! – vorba părintelui Cleopa.
Au lăsat în urmă fapte bune, vlăstare vrednice, copii frumoși, cu gândire și atitudine sănătoasă. Îmbucurător că sămânța nu se pierde, că tradițiile și amintirea celor care nu mai sunt vor fi transmise mai departe, în pofida transformărilor și turbulențelor ce cutremură, zdruncină și dărâmă moștenirea comunităților în ziua de azi.
Nu. Ei n-au murit. Trăiesc încă și vor dăinui veșnic în amintirea noastră.
Și-a nepoților. A urmașilor, urmașilor lor, în veacul vecilor!
Dumnezeu să-i odihnească în pace!
de Tiberiu Chodan
Jurnal de Bucovina 