Cum venea sfârșitul lumii în fiecare sâmbătă seara prin anii 2000

„Se apropie sfârșitul!”, ziceau gurile bătrânelor, ori de câte ori treceau pe lângă ele tinerii satului, în drumul lor spre discoteca din fostul cămin cultural. Duceau mâna la gură și înclinau capul a deznădejde, unele făcându-și chiar cruce, contemplând cum se duce naibii buna cuviință rurală.  „Că doră tăt sî vedi prin fuștili celea!”, „Da ci? Aceia-i fuștă? Aia îi petic di sac tătă zâua. Ti neară di nu ni prăpădești bunul Dumnezău pi tăți!”

Era începutul anilor 2000, sâmbăta, spre seară. Bărbații numai tăceau și le sticleau ochii când treceau pe lângă ei o de aia „scapată din mână di parinți” și mustăceau la comentariile femeilor. Aveau ei memorie mai bună. Știau cum a fost și pe vremea lor. Numai na, atunci nu era chiar totul la vedere. Pe lângă asta, așa-s bărbații la sat și cam peste tot locul, mai toleranți când vine vorba de asemenea aspecte morale… În urma celor care apucau să treacă spre discoteca satului, venea cârdul de vaci, agale, cu cozile vânturând praful de pe drumul cirezii. Câte o baligă scăpată în mijlocul uliței, urma să strice seara vreunui petrecăreț la întoarcere. Odată ce trecea cireada, se terminau și discuțiile. Ca asta așteptau oamenii: să vină vacile. Le duceau acasă și abia când se puneau la masă purtau discuția despre cele văzute, așteptând înfrigurați să treacă seara să mai audă de vreo bătaie sau cine știe ce altă faptă rușinoasă.

A doua zi, primul loc unde se aflau veștile strigătoare la cer, era la biserică. Până să iasă părintele Ionică cu Sfintele Daruri (și doar e lucru știut cale de șase sate că părintele Ionică zorește slujba ca nimeni altul), toți credincioșii erau plini de noutăți, mai ceva ca de Sfântul Duh. Toată suflarea bisericească știa cine cu cine a dansat, cine s-a certat, cine s-a pupat, cine s-a îmbătat, cine s-a bătut, și da, inclusiv cine s-a….. „Ferească Dumnezău di așa rușîni!”

Mi-amintesc că în una din Duminici, când doi din cei care făcuseră fapta aia rușinoasă de cu seară,  au venit de mână la biserică, ca niște adevărați îndrăgostiți ce se găseau sub soare, câteva hârci (nu toate bătrâne, dar aproape toate fete mari) au ieșit din biserică să nu se înăbușe. Numai din când în când băgau capul pe furiș pe ușa ca să facă o cruce mare și să se convingă că nu i-a trăsnit Cel de Sus. „Nu mai esti rușâni, leliță dragă. Mă mir că ni mai rabdă Dumnezeu pi suprafață pamântului!”, „Așă-i tu, așă-i” și niște oftaturi lungi, ca ogorul de la Șomuz unde m-a dus bunica să prășesc de câteva ori, însoțeau cele afirmate. Cei doi tineri, habar n-aveau ce iureș au stârnit în sufletele îmbâcsite de neîmpliniri ale cucoanelor în cauză, nici că satul vuiește, știind prea multe despre dragostea lor. Ei stăteau cuminți, unul lângă altul, ca niște miri, ținându-se de mână, căutându-se din când în când cu privirea, încărcată de dragoste. Peste câteva luni, chiar s-au luat și la cum le merge, nu pare deloc că Dumnezeu s-a supărat pe graba lor, ci din contra, le-a aprobat-o peste măsură, având casa plină de copii și gospodărie care naște la fel de multe discuții

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s