În ultimii ani a apărut un gol mare între noi și în noi, pe care am încercat tot timpul să-l umplem cu diverse jucării pentru oameni mari și oameni mici, în egală măsură. Singurul aspect pozitiv de până acum al acestei epidemii este că golul respectiv pare să se estompeze, sau cel puțin este umplut cu ce trebuie.
Frica și izolarea ne-au oferit prilejul de a fi sinceri cu noi înșine și de a reanaliza ce contează cu adevărat în viață, care sunt adevăratele priorități și dacă felul în care am trăit până acum are vreun sens. E o lecție oferită de soartă sau de univers, pentru a ne reseta ca umanitate. Pentru că, să fim drepți, am uitat să mai fim umani.
Omul, care ar fi trebuit să fie un factor de echilibru, și-a uitat menirea și s-a transformat în principalul dușman al planetei și al lui însuși. Acum plătește. Și nu plătește cu bani, așa cum a fost obișnuit, ci cu propia viață sau cu viața celor dragi. E un preț mare, care pune pe oricine pe gânduri și care te face să înțelegi că a trăi, cu toate semnificațiile pe care acest verb le presupune, este mai important decât a avea.
Vom trece peste această epidemie și o vom face tot cu ajutorul naturii, care știe mult mai bine decât autoritățile ce este de făcut. Rămâne de văzut dacă am priceput apropo-ul ei, sau vom continua să trăim mai departe la fel, ridicându-ne din nou, cu ură și încrâncenare, împotriva…noastră.
(de Dragoș Huțuleac)
Jurnal de Bucovina 