Weekend-ul acesta l-am petrecut la socri, La Hănțești. A făcut mama soacră o friptură de miel care merită pomenită în cronici, iar noi am avut din nou prilejul de a ne bucura de natură. Pur și simplu, de când ne-am întors în Suceava, nu mai suportăm orașul nici eu, nici cea mică. Andreei încă îi place la oraș, dar nici n-a mai stat de mult măcar două sătămâni la țară. Că sigur i-ar fi trecut și ei dragostea asta nefirească. Pur și simplu, mă înăbuș în bloc, iar lipsa de activitate fizică mă transformă într-o legumă, iar când e și cald, într-o legumă fiartă. Cu ocazia Coronavirusului am reușit și eu să înțeleg de ce am avut anii trecuți o formă fizică atât de proastă: lipsa activităților în aer liber. Asta m-a transformat într-un gras lipsit de chef, voință, umor și altele.
În ograda socrilor mei sunt niște trandafiri superbi, care înfloresc de prin mai și până toamna târziu. Vreme de jumătate de an, ori de câte ori ieși în curte, ai cu ce-ți bucura privirea. Sunt frumoși, sănătoși, plini de viață și culoare. Trandafirii respectivi sunt așa de frumoși pentru că soacră-mea îi iubește. Iubindu-i, are mare grijă de ei. Și uitându-mă la ei, am certitudinea că absolut orice plantă sau ființă de pe pământul acesta, dacă este crescută cu dragoste, se transformă în cele din urmă, în ceva frumos. Urâtul apare în lipsa iubirii. Iar lumea devine tot mai urâtă tocmai pentru că oamenii nu se mai iubesc între ei și așa, nici nu mai au grija unii de alții cum se cuvine.
Jurnal de Bucovina 