„Ne plângem la greu și ne întrebăm unde este Dumnezeu!? Poate întrebarea corectă este unde sunt oamenii!?” -un interviu al scriitoarei Luminița Aldea pentru Jurnal de Bucovina

Scriitoarea Luminița Aldea, din Cornu Luncii, Suceava, a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu online. Spre bucuria noastră, domnia sa a avut abilitatea de a transforma interviul într-o mărturie a ceea ce ar trebui să fie țara noastră, poporul nostru, viața noastră și chiar noi însine. Prin cuvintele sale Luminița Aldea ne ajută să ne regăsim rostul într-o lume tot mai lipsită de rost, de temei, de firesc. Ne bucurăm că județul Suceava are un asfel de scriitor, a cărui voce reușește să strecoare în sufletele cititorilor nevoia de a se regăsi pe ei înșiși.

Huțuleac Dragoș: – Care sunt principiile dvs de viață?

Luminița Aldea: – Cred, așa cum cred în Dumnezeu, în cinste, onestitate, integritate, demnitate, răbdare și excelare într-un anumit domeniu. Nu îmi pot imagina viața fără aceste valori. Știu că necinstea, minciuna, parazitismul, josnicia, mediocritatea au succes ușor, dar mai știu că acest succes nu este de durată. Dacă chiar vrei să clădești ceva pe pământ, dacă chiar vrei să lași o urmă a trecerii tale trebuie să crezi cu toată ființa ta în niște valori.

Pe de altă parte nu sunt un maestru al acestor valori, ci doar un ucenic. Aș zice că un ucenic statornic, dar nu mai mult.

Urăsc de mor două proverbe românești: „Capul plecat sabia nu-l taie” și „Fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Așa cum urăsc zicerea „scopul scuză mijloacele”. Am stat în genunchi în fața Lui Dumnezeu, am plâns și am căzut în deznădejde în fața Lui în rugăciune, când eram doar eu cu El, dar nu am fost niciodată un cap plecat, nu m-am făcut frate cu dracul, dar mai ales nu am luat în calcul că pentru a-mi atinge un scop mă pot folosi de orice mijloace. Poate de asta drumul meu a fost și este un pic mai greu, dar e nespus de frumos și doar al meu. Îmi place să cred că am făcut din el o CALE.

H.D: – De ce românii par tot mai străini de ei înșiși?

L.A: – Nu doar românii, ci toți pământenii. Trăim timpuri interesante în care omul e tot mai străin de om. Ne plângem la greu și ne întrebăm unde este Dumnezeu!? Poate întrebarea corectă este unde sunt oamenii!?

Locuiesc la țară printre oameni simpli. Mă salut cu vecinii. O bătrânică îmi aduce pâine caldă când coace, căci știe că îmi place. Oamenii din sat îmi spun „Luminița noastră”. În jurul meu oamenii nu sunt chiar atât de străini de ei înșiși…

Pe de altă parte românul la revoluție nu s-a dezbrăcat doar de comunism, ci și de a fi român. Trăitul acela închis de dinainte de 89, ne-a făcut să fugim spre libertate și spre alte zări cu o sete nebună și am lepădat totul din sufletul nostru românesc, pentru a îmbrăca o haină străină. Acum, că vreo treizeci de ani am tot purtat pe suflet, nu pe trup, hainele oricui, cred că e timpul să ne aducem sufletul ACASĂ. Să își amintească de țolul de cordele, de oala de lut, de cântecul de fluier, de povești din străbuni, de doină și de bocet…

H.D: – De ce nu ne mai iubim bătrânii?

L.A: – E o întrebare crudă. Cine a zis că nu ne iubim bătrânii!? Dați-mi voie să vă răspund cu o întrebare la întrebare: Dvs nu vă iubiți bunicii!? Fetița dvs nu își iubește bunicii!?

H.D: – Trăim într-o societate aflată mereu pe fugă. Unde credeți că ne grăbim așa cu toții?

L.A: – Nu știu unde ne grăbim, dar în graba asta nebună noi fugim prin viață și viața fuge pe lângă noi și o să ajungem bătrâni și în pragul morții ne vom întreba: Unde e viața mea!?  Nu am avut timp să o trăiesc…

Știu, e un salt al vieții adaptat la viteza informației  și la rapiditatea ei de a circula. O scrisoare e trimisă și ajunge la destinatar prin email în câteva secunde. Un om ajunge într-o zi dintr-un capăt al altuia al planetei. Are loc un cutremur în Australia și în câteva minute știe deja toată planeta. În toată viteza asta, omul nu poate sta pe loc, se adaptează. Fuge, fuge, fuge… să țină pasul.

Viața normală și adevărată din trecut acum se cheamă evadare. Evadezi din fuga nebună și te oprești să plantezi o floare, să te plimbi la pas pe sub copaci, să urci pe un munte. Atât de nebuni am devenit că până și a iubi adevărat, din inimă e tot o evadare. 

Mă întrebați unde cred că ne grăbim așa cu toții!? Ne grăbim să nu ne trăim viața… să uităm că suntem oameni…

H.D: – Cum definiți credința și care credeți că mai este rolul ei în societatea de azi?

L. A: – Să definesc credința… Să mă gândesc… A crede înseamnă să fiu conștientă că eul meu cel mai profund nu îmi aparține, că există ceva în ființa mea ce nu e al meu. Credința mă face conștientă că eu sunt eu, dar sunt mai mult decât eu, că mai este ceva și mai mult dincolo de mine… Eu singură sunt atât de puțin, aproape insignifiantă! Conștientă de existența Lui Dumnezeu încep a fi ceva…

Se poate trăi fără credință, dar nu merită! Rămâne omul atât de puțin și de singur! O grămăjoară de oase vorbind cu alte grămăjoare de oase.

Cred că știți ce a răspuns Albert Einstein, când a fost întrebat, dacă crede în Dumnezeu. A răspuns: Cred în Dumnezeul lui Spinoza. Ce și cum era Dumnezeul lui Baruch Spinoza, filozoful care a șlefuit lentile la Haga pentru a-și duce traiul, în timp ce în creierul lui clocoteau idei ce aveau să modifice gândirea întregii umanități!?

Dacă toți filozofii și toate religiile spuneau că Dumnezeu este undeva în afara lumii, Spinoza a spus că Dumnezeu este natura și natura e Dumnezeu. Pentru prima dată cineva a crezut într-un Dumnezeu panteist ce cuprinde tot și face parte din tot. Nu mai există o separare între Creator și lumea creată, ci o continuitate în care Dumnezeu era totul și nimic în afara Lui.

Cred și eu în Dumnezeul lui Spinoza, ce ne face parte din Creator și din creație! Un Dumnezeu al iubirii ce nu poate construi un iad pentru copii lui…

În societatea de azi credința e singura trăire, ce poate opri transformarea omului în fiară sau să fie doar animal.

H.D: – Care condiderați că mai este rolul tradițiilor în societatea de astăzi?

L.A: Se pierd tradițiile orice am face. Mereu s-au pierdut. Dar ceva rămâne din ele, în povești, în cărți, în muzică. Din când în când sufletul românului obosit și înstrăinat se întoarce la acestea pentru a se împărtăși, pentru a găsi în ele o muzică divină ce o aude în el și nu știe de unde vine. E chemarea străbunilor, e glasul sângelui ce încă e viu în tradiții ascunse în artă.

H.D: – Ce valori credeți că s-au pierdut din structura morală a poporului român în ultimii ani?

L.A: – Cert: patriotismul, mândria de a fi român înțeleasă ca și conștientizare că aparții unui spațiu, să zic spațiul mioritic a lui Lucian Blaga, unei culturi. Rușinea. Bunul simț.

Apropos de rușine și bun simț… Îmi zicea o bătrânică din sat: S-a întors lumea cu c… în sus, doamnă Luminița! Ce era pe vremea mea rușine, acum e laudă! Se duc toate ….. la televizor și se laudă cu câți bărbați s-au culcat. Asta pe vremea mea era mare rușine…

Nu spun că suntem mai puțin decât alte popoare și nu am complexe de inferioritate în fața altor nații – vorba lui Petre Țuțea: Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu – dar ceva se întâmplă cu noi. Alegem de treizeci de ani să ne conducă niște oameni absolut dezastruoși și mergem din rău în mai rău.

H.D: – Credeți că românii își mai iubesc țara? Dar între ei, român la român, mai țin?

L.A: – A iubi țara înseamnă să îți alegi conducători iubitori de țară, să fii cinstit, să obții totul pe merit, nu să declari doar că iubești această țară. La declarații suntem buni, dar la fapte…

V-aș pune aceeași întrebare: Domnul Dragoș Huțuleac, iubiți România!? Eu mărturisesc sincer că o iubesc și prin scris – atât pot face – o slujesc cu credință, sunt un soldat în slujba neamului meu. Fără plată, fără planuri de viitor, doar eu, cuvintele și Dumnezeu – al lui Spinoza, bineînțeles! – încerc să fac portretul de cuvinte al neamului meu și al vremurilor pe care le trăim. Am spus: încerc…

Despre a ține românii unul la altul: unii țin, alții nu. Majoritatea în funcție de cum le dictează interesul. Și rătăcit printre aceștia mai este și câte un Don Quijote ce ține, că are inimă; crede că de asta i-a pus-o Dumnezeu în piept…

H.D: – De ce am avea nevoie ca viitorul țării noastre să fie unul bun?

L.A: – 1. Organizare. 2. Alegerea de conducători buni. 3. Conștientizarea că așa nu se mai poate, că ne moare țara, dacă nu ne oprim din a nu avea valori și a nu le promova.

H.D: Care este cea mai mare dorință a dvs legată de viitorul României?

L.A: – Să nu mai plece puhoi majoritatea tinerilor în străinătate. Să fie atât de bine aici, încât dragii mei români să nu plece decât pentru a vizita alte meleaguri. Să devină țara din care să nu mai vrei să pleci… Cred că e destul…

Mulțumesc, Dragoș Huțuleac pentru întrebări!

Scriitoarea Luminița Aldea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s