Dacă am sărbătorit Ziua Cititului Împreună, acum m-au năpădit imagini răzlețe din anii copilăriei. Și, după cum v-am obișnuit, vă voi povesti cât mai pe scurt, cea mai îndepărtată amintire legată de taina citit – scrisului. Cu acest prilej, primiți, domnule învățător Gică Popiuc, mulțumirile tuturor celor pe care i-ați învățat să scrie și sa citească!Greu mi-a mai fost să leg sunetele, literele…
Mare taină cititul ăsta! Ne punea domnul să repetăm, pe rând! Când se apropia de mine, inima îmi bătea ca și clopotul cel mare, de la mănăstire! Citeam totul pe de rost, fără să înțeleg nimic… Dar, tare și cu multă expresivitate… Când urma.. cititul,, pe sărite”, acolo era buba. Și avea domnul și un bețișor de plastic, pe care-l folosea doar ca să ne împrospăteze memoria. Rar, ce-i drept, dar am făcut toți cunoștință cu el, fără să mai știm de drepturile copilului sau Telverde…
Dictarea zilnică mă măcina cel mai tare. Începea domnul:-Închideți Abecedarele. Deschideți caietele de dictare!Și eu, iar ca varga. Nu puteam să țin ritmul cu ceilalți copii. Citea domnul câte o silabă, naiba știe ce făceam și nu scriam ce trebuie… Aveam și o rablă de stilou, cu penița îndoită, crăcănată rău de tot, care mă zgâria pe creier, de câte ori încercam să scriu câte o chinuită de literă. Se oprea și nu mai scria, când îmi era lumea mai dragă, mai ales în timpul dictării, când domnul prindea viteză! Ce să fac? Desșurubam și împingeam de porcăria aceea de rezervor…
Grăbită, să-i ajung pe ceilalți cu dictarea, clar că împingeam prea tare, și într-o clipită blestemată, se năștea pe caietul meu cu linii ajutătoare, o întreagă familie de purcei! Mari și mici, și pe scris, și pe foaia albă, în timp ce domnul dicta, mai departe, fără să se oprească. Eu, cu mânuțele transpirate, mușluite de cerneală, cu panglica cea albă, și ea unsă toată, căzută de pe cap, roată după gât, cu părul în ochi, cu tâmplele ce-mi zvâcneau fără noimă, mă chinuiam să încep a scrie de pe unde am rămas… Dar ce să scrii? În mintea mea era un întreg Alfabetar… Litere mici și mari… De mână și de tipar! Și acum văd pagina de caiet, cu purcei și urechi de toată frumusețea, cu lacrimi sincere de neputință, pentru a da valoare operei mele.
Și ce-mi vine mie în minte? Ia să deschid eu Abecedarul! Să copiez, să-i pot ajunge din urmă! Pe pagina din dreapta, întipărită pe veci în inima mea, ROȘCATUL ȘI PINTENATUL! Aceste ulituri, mi-au adus efectele primei nevinovate fraude școlare.Domnul, văzând că eu am Abecedarul deschis, a luat atitudine pe loc :-Ai copiat! Nota 2!Am știut eu că e grav… Era departe de 10.
Am șchiorlăit pe furiș toată ziua la școală. Am rupt pe ascuns foaia cu dictarea, am ciuciulit-o cât am putut eu de tare și am ținut-o atât de strâns în pumn, în șorțuletul uniformei cu pătrățele, până a sunat clopoțelul salvator. Am tulit-o pe uliță pe la badea Zanoviu, pe de-a dreptul, cu gând să scap de povara din buzunar. Niște gâște de-ale nănașei Ioana lu’ Ion a lu’ Irast, mi-au tras o sperietură zdravănă, dar nu mai mare decât pătimita dictare. Am scuipat de trei ori în sân și… viteză mare, cu geanta de carton, în spate.
Acasă, am pândit când nu era mama prin preajmă, și am azvârlit ciuciulețul cu tot cu dictarea, cu uliturile și purceii amestecați cu lacrimi. Într-o flacără veselă, s-au ridicat pe horn, primele mele experiențe neputincioase ale scrierii. De aici, filmul mi s-a tăiat. Oricum, domnul învățător, sunt sigură că a vrut să-mi dea o lecție. Bună a fost, că nici azi n-am uitat-o! Nu știu cum am scos-o la capăt cu 2-ul! L-am îndrăgit în continuare pe învățătorul meu, îmbrăcat frumos, cu o geantă mare, plină de caiete și cu o bicicletă Pegas, portocalie, care mi-a umplut carnetul cu note de 10 și inima de dragul cititului și al scrisului!Recunoștință, pentru domnul învățător!Iar dumneavoastră, care citiți acum și dați dictare copiilor de clasa I, luați seama la povestea mea.
Oare câte povești asemănătoare sunt în lumea asta, despre începutul scrisului și al cititului?
Autor: Ilaria Pușcă
Jurnal de Bucovina 