Casian Balabasciuc: „Huţulii rămân o enigmă pentru călătorul însetat de cunoaştere”

Dupa amiaza faina, Bucovina ! „Misterioşi şi discreţi, asemenea locurilor în care şi-au înfipt rădăcinile, huţulii rămân o enigmă pentru călătorul însetat de cunoaştere…, o etnie neelucidată. Oameni imprevizibili şi adânci ca pădurile, în preajma cărora şi-au aşezat casele, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, susţin că sunt de un alt neam, deşi nu-şi cunosc istoria. Poate şi din cauză că nu obişnuiesc să şi-o scrie, cum nici dacii nu şi-au scris istoria lor. Iubitori de natură, şi-au însuşit libertatea şi liniştea ei, adăpostindu-şi casele în inima pădurii, feriţi de legile oamenilor. Singura lege le-a fost Dumnezeu, aşa cum L-au putut înţelege în sufletele lor răzvrătite şi neînduplecate…“, este de părere scriitorul Casian Balabasciuc, urmaş de seamă al huţulilor de pe meleagurile Bucovinei, în prefaţa cărţii sale „Stranii povestiri huţule“.

Urmaşii dacilor, copiii orfani ai istoriei, huţulii sunt un trib vechi de munte, risipiţi de-a lungul Carpaţilor, începând din Polonia şi până în Maramureş şi Bucovina. În ţară, ei pot fi găsiţi la Moldoviţa, Argel, Breaza, Moldova Suliţa, valea Suhei (zona Ostrei), Cârlibaba, şi în zona Maramureşului, unde sunt din ce în ce mai puţini, fiind asimilaţi de ucraineni.

Huţulul Balabasciuc vorbeşte cu patos referitor la originile înaintaşilor şi la diferenţa dintre ei şi ruteni: „Unii susţin că huţulii ar fi neam slav, alţii, printre care şi Mihai Eminescu, considerau că huţulii sunt daci liberi, slavizaţi în decursul istoriei, varianta pe care şi eu o îmbrăţişez, pentru că huţulii s-au considerat întotdeauna un popor liber, n-au avut un conducător. Însă ei sunt cunoscuţi ca etnie, deşi, oficial, nu sunt recunoscuţi. Austriecii, când au venit 1776, în Bucovina, au făcut distincţie între huţuli şi ruteni. Rutenii erau ucraineni, huţulii erau nişte oameni de la munte, oameni liberi“.

Deşi se aseamănă cu rutenii la vorbă, huţulii se deosebesc de aceştia prin fizionomie şi religie. Ei vorbesc un dialect, format din cuvinte româneşti, cuvinte ucrainene şi cuvinte nemţeşti. Prin port, tradiţii şi obiceiuri, se aseamănă mult cu românii.„Huţulii sunt copiii orfani ai istoriei. Orfani, pentru că nu îşi ştiu originile. O altă similitudine între daci şi huţuli este aceea că nu şi-au scris istoria. Nu au avut dorinţa de a-şi păstra istoria, identitatea, memoria strămoşilor, şi de a-şi cultiva originile“, este de părere scriitorul Balabasciuc. Şi continuă: „Huţulul, prin felul lui de-a fi, este omul momentului. El trăieşte clipa. Nu se gândeşte ce a fost ieri sau ce va fi mâine. Dacă astăzi i-a fost bine şi e mulţumit, totul este bine. El nu primeşte lumea în ansamblul ei, el o priveşte punctual. Am ce mânca? Am ce bea? Atunci este foarte bine. Şi îi numesc copii, pentru că sunt nişte oameni de o candoare deosebită, în ciuda aspectului mătăhălos, semn al sănătăţii de fier“….

Ceea ce l-a determinat pe Casian Balabasciuc să răscolească trecutul neamului din care se trage, nu a fost atât glasul sângelui, cât mai ales pasiunea lui pentru pădure: „Primul şi ultimul meu crez a fost şi rămâne pădurea. Am lucrat în silvicultură peste 20 de ani. Am o afinitate deosebită faţă de pădure şi faţă de ceea ce înseamnă ea pentru umanitate. Trebuie găsit loc în suflet pentru ea, e nevoie de sensibilitate şi înţelegere. Huţulii sunt reprezentaţii omenirii în ceea ce priveşte pădurea. Trăind în locuri izolate, efectiv în mijlocul naturii, au reuşit să stabilească nişte conexiuni cu mediul în stare primordială. De aceea m-am gândit pentru prima dată la ei şi din această perspectivă am analizat relaţia om-natură“.Prin modul lor de viaţă, prin ceea ce fac zi de zi, vin în permanenţă în contact cu pădurea. Încă mai sunt vânători foarte buni, meşteşugari pricepuţi în lemn, din mâinile lor ies adevărate bijuterii brodate în trupurile paltinilor, teilor sau arinilor: bărbâncioare, cofiţe, roţi de căruţă, buciume, lăzi de zestre, instrumente muzicale sau agricole. Încondeierea ouălor este o preocupare de căpetenie a femeilor. Majoritatea huţulilor ştiu să construiască o casă, să facă un grajd, sunt foarte buni crescători de animale şi iubesc caii nespus. Calul a fost dintotdeauna, la fel ca baltagul, prietenul de încredere al munteanului. Animalul şi-a câştigat recunoştinţa omului, pentru că nu l-a trădat niciodată. Huţulii foloseau caii ca mijloc de locomoţie, la tracţiune, cât şi la purtatul poverilor în spinare.

Numele lor, multă vreme explicat în mod diferit, ar veni de la termenul de huţan, „hutkatese“, săltăreţ, legănat, nume iniţial dat cailor, extins apoi şi utilizat peiorativ şi pentru populaţie, este de părere istoricul Mihai Iacobescu. Astăzi, la fel ca şi oamenii, caii, atât de apreciaţi, sunt pe cale de dispariţie şi ameninţă, cu stingerea lor, sfârşitul unor tradiţii şi obiceiuri, străine generaţiilor ce vor urma.Huţulului adevărat îi place să fie liber. Pe timpuri, casele lor erau izolate, construite departe de ochii lumii, ca să nu ştie ceilalţi ce ţinea omul în bătătura lui. Îi plăcea să coboare în lume, la crâşma din sat, să meargă la o nuntă sau la o cumetrie. Viaţa lui trebuia să se desfăşoare la depărtare de ochii celorlalţi. Cu cât mai izolat, cu atât mai bine.

„Astăzi, cei mai mulţi au coborât din creierii munţilor, încep să se integreze, vin către confort, către modernitate. De aceea spuneam că sunt pe cale de dispariţie. Îşi pierd obiceiurile, îşi pierd tradiţiile, îşi pierd meşteşugurile“ spune scriitorul-huţul.Chiar şi în zilele noastre, huţulii au rămas oameni liberi, îndrăgostiţi de spaţiul liber, de natură şi refractari în ceea ce priveşte ştiinţa de carte. Cea mai bună dovadă în acest sens sunt spusele lui Casian Balabasciuc: „Copiii lor fac opt, zece clase şi apoi rămân acasă, la muncă, lângă părinţi. Mai nou, pleacă în străinătate, pentru că sunt mai bine plătiţi. Vin de acolo cu o altă imagine despre lume şi îşi dau seama că se poate trăi şi altfel“.Pe de altă parte, huţulii ţin la familiile lor, au cultul familiei, le place să aibă mulţi copii, pentru că astfel devin o forţă în societate şi au sprijin la bătrâneţe. „Copiii cresc şi dacă ai şapte flăcăi în curte, ai deja o bandă, eşti deja o putere şi ai un sprijin, poţi ara, să faci fân, să mergi în pădure după lemne. În societate ai locul tău, pe care nu ţi-l poate lua nimeni.Huţulii îşi iubesc nespus copiii, chiar sunt oameni sentimentali, în ciuda aspectului lor dur şi hotărât. Au în străfundul inimii, acolo, şi un pic de dulceaţă. Sunt foarte uniţi. Se ajută între ei“, mai spune inginerul…!!!

Autor: Casian Balabasciuc

Sursa: Bucovinenii mei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s