Aseară am fost un părinte prost

Da! Aseară am fost un părinte prost.

Miruna mea e un copil liniștit și responsabil. Uneori mă întristez când îi văd maturitatea, gândindu-mă că poate nu-i normal ca la vârsta ei, 5 ani încă neîmpliniți, să fie un mic om mare. Doar că de fiecare dată observ că e fericită în pielea ei și mă liniștesc. Pur și simplu așa e ea.
Aseară, ca un copil responsabil ce e, m-a lăsat pe mine să-mi văd de treburi si ea, așa cum a putut, a aranjat jucăriile, a impaturit fiecare hainuță și le-a așezat pe categorii: pantalonii la pantalonii, tricourile la tricouri, bluzele la bluze, ș.a.m.d. A făcut asta atât pentru mine cât și pentru ea: „Împătulesc eu tot, tati, da? Da, puiule!”…și a împăturit. Cu un entuziasm și o dedicare specifică celor mici.

Până mi-am terminat eu treaba, terminase și ea….și…a vrut să ne jucăm. Dar eu intrasem pe tik-tok. Și nu mai eram cu gândul la ea, nici la ce se întâmplă în casa noastră. „Vreau un pic de timp pentru mine, puiule, că tati e obosit”. Și nu, nu eram chiar așa de obosit. Pur și simplu eram prost. Eram prins în lumea virtuală, ascultând ce zic alții, părându-mi că mă regăsesc în gândurile altora, în spusele altora, în viața altora. Mă prinsese viața altora și am uitat că de fapt, viața mea contează. Iar din viața mea, face parte Miruna. Nu cei pe care îi urmăream. Am lăsat telefonul deoparte cu un sentiment de vină de nedescris. Fetița mea sprijinise în acest răstimp jucăriile de mine și era „dna învățătoale”. Le dăscălea. Cumva, chiar dacă eu nu i-am acordat atenția meritată, ea nu m-as scos din viața ei și m-a inclus, atât cât a putut, în jocul ei. M-am jucat mai departe cu dansa. Mi-am cerut scuze și m-a iertat. Apoi, a strâns jucăriile, am deschis televizorul, am dat la filmulețe amuzante cu animăluțe și s-a lipit de mine…m-a cuprins și am stat așa discutând și râzand până la o bucată de noapte.

După ce a adormit, nu-mi venea a crede cât de prost am putut fi și ce sentiment nașpa trebuie să fi încercat mititica când a văzut că acord importanță mai mare telefonului decât ei. Că așa îndepărtăm oamenii dragi…acordând importanță lucrurilor care nu contează. Și ajungem să le prioritizăm și devenim dependenți de ele, fără să băgăm de seamă că lângă noi, în viața noastră, sunt oameni care se topesc de dragul nostru. Și scrollăm mai departe căutând cai verzi pe pereți să le luăm potcoavele. Ca să facem cu ele borș…

de Dragoș Huțuleac