Ați ascultat vreodată cum povestește pădurea? Merită măcar odată să-i hărăziți un ceas din viață și să poposiți în margine de luminiș unde, șezând pe o cioată veche, să încercați să-i deslușiți glăsuirea cu răbdare, cu înțelegere, cu bunăvoință. Să nu vă întristeze dezamăgirea dacă la început nu veți auzi nimic. Așa e pădurea: sfioasă. Tace atunci când pași străini îi calcă înverzitele covoare anume așternute pentru oaspeți. Însă după puțin timp se vor face auzite plăpândele ei șoapte, ca niște mirări nedumerite, ca niște întrebări discrete. Primele răspunsuri vor fi cele ale nevăzutelor zburătoare, care întotdeauna aduc știrile împrăștiindu-le din cântec în cântec, de la cuib la cuib, până în depărtări care le înghit. Și abia atunci veți pricepe că începe o nouă poveste, ca un foșnet necontenit, ca un oftat prelung, ca o trecere prin viață. Se vor descătușa frământările din frunzișuri ori șuieratul domol al cetinii și poveștile vor curge lin, una după alta, fără oprire, fără poticnire, în ritm îngemănat cu ceasul veșniciei stăpânitoare. Sunt povești vesele sau triste, povestite adesea sau nepovestite vreodată, despre trăire, despre rosturi, despre chemări și năzuințe, despre lumină și întuneric, despre dezmierdările căldurii și fiorul gerurilor, despre așteptări neterminate și treceri firești. Iar când veți auzi oftatul greu izbucnit din senin printre coroanele înalte, să vă pregătiți de zbuciumul furtunii gata să se dezlănțuie, pentru că în răbufnirea aceea s-au adunat suflete de arbori seculari, vrednica împotrivire a bătrânilor codri gata să-și apere neamul și veacurile. Nu vor tace, nu se vor ascunde ci mai degrabă vor primi să cadă rupți și dezrădăcinați decât să rămână preaplecați vitregiilor. Dar asta este o altă poveste.
Autor: Casian Balabasciuc
Jurnal de Bucovina 