Da, azi am hoinărit prin locul cel mai drag mie, de care mă leagă întâmplări cu fapte bune și cu păcate, unele dintre ele uitate, altele iertate. Chipuri de oameni cu viețuirea încrustată în verticalitatea susținută de rădăcinile încă vânjoase ale pădurii, pentru că despre ea aduc vorba gândind la trunchiurile înalte, mi s-au perindat prin ochii amintirilor. Azi poposiți în altă lume, a celorlalți drepți, s-au întors pentru câteva clipe de liniște sfioasă, pentru a ne reîntâlni la marginea unui gând. Acolo, în pădurea hrănită cu tihna curgătoare a timpului, au găsit loc de taifas împletit cu rugăciune și liniște, printre umbrele risipite în neorânduială, precum năzuințele omului care uită că nu este veșnic. I-am primit bucuros că mi-au adus în dar poveștile din tinerețe, atâtea câte au mai rămas după prea mulții ani ce s-au perindat. La rândul meu, le-am povestit despre nebunia lumii, hotărâtă să înghită bunele rânduieli, despre griji, despre bătrânețe și despre ce o mai fi răscolit neastâmpărul gândului. Drepții pădurii și drepții lumii, adunați în jurul vechii cioate pe care m-am așezat să-mi trag răsuflarea, dovedit de povara urcușului, m-au mângâiat cu pilde și tăceri așteptând să-mi spun părerea despre singurătatea omului rătăcit prin sihlele lumești pe care se căznește să le străbată. Și ca de obicei în zilele de vară tomnatică mi-au trimis în întâmpinare, ca mesager al bucuriilor mărunte, dar atât de importante în viață, câte un hrib solitar, răsărit pe pat de mușchi verde și curat, ori câte o strânsură de gălbiori mărunți și veseli, ca să uit că suișul muntelui nu mai este o joacă. Dar coborâșul, oare cât o mai fi?
Autor: Casian Balabasciuc
Jurnal de Bucovina 