David Croitor: MAREA BĂTĂLIE CU BARABULE

A trecut mai bine de jumătate de veac de la întâmplarea relatată mai jos. Era, tot asa, un sfârșit de august ca și acum, doar ca lumea de atunci era cu totul altfel. O lume care a dispărut, cum peste ani și lumea de acum va dispărea, rămânând totul doar în amintirile unora care se vor încăpățâna să noteze undeva, mai mult pentru ei, lucruri banale despre scurgerea vremii și despre trecerea omului spre veșnicie.
Dintre cei prezenți în povestire, mulți au plecat în altă lume, mai bună, mai rea, cine știe? Dudan, personajul principal într-un fel, ne-a părăsit și el, anul trecut, dacă nu mă înșel. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Restul, câțiva dintre noi, încă trăim, risipiți prin lumea largă, fără a mai ști ceva unul despre altul. Peste toate s-a așternut și se va așterne uitarea. Acesta este mersul vieții pe pământ, și nu-i nicio tristețe în asta, este doar o firavă melancolie despre iluzoria și zbuciumata noastră existență.


MAREA BĂTĂLIE CU BARABULE


Liteni. Satul în care am copilărit. Un loc cu dealuri domoale, străbătut pe toată întinderea de un pârâu liniștit, la început un fir de apă, nu mai mare decât un șanț, dar care, la ieșirea din sat, se adâncea și se lățea, căpătând alură de râu. Şomuzul, căci despre el este vorba, trecea, în călătoria lui fără întoarcere, chiar prin fundul grădinii noastre.
De câte ori îmi venea s-o șterg de acasă, ca să scap de treburile grele la care mă punea bunica, mă furișam frumușel pe lângă șură, făcându-mă una cu peretele de scândură, deschideam portița dinspre grădină, apoi o închideam la loc, ca să nu iasă gobăile, mă afundam în lanul de păpușoi, mă strecuram printre rânduri și, în câteva minute, mă trezeam direct pe malul pârâului.
Chiar dacă Șomuzul nu era mai lat de un metru și nici prea adânc, apa dacă ajungea până la genunchi, acesta colcăia de pești, broaște și raci. La noi în sat racii nu se mâncau, și asta nu pentru că n-ar fi fost buni, ci pentru că era o rușine, oamenii erau fuduli la culme, ceea ce-i făcea să spună cu voce tare și hotărâtă că numai calicii satului, muritorii de foame și oamenii de nimic, cei care n-au după ce bea apă, mănâncă așa ceva, pe când ei, lumea bună carevasăzică, o țin numai în cărnuri și păstrămuri. Nici măcar peștele nu era considerat o mâncare serioasă, iar dacă cineva totuși mânca, o făcea, spunea respectivul, mai mult de poftă, de moft.
Într-una din zile, profitând de vremea amiezii, când atât părinții cât și bunica s-au retras, unii prin șură, în aria cu fân, alții prin bucătărie, pe laiță sau, mă rog, fiecare pe unde a putut, pentru un pui de somn, ,,măcar un ceas”, așa ziceau ei, ,,și suntem ca nou-nouți”, am plecat spre pârâu, așa cum aveam obiceiul de ani buni. Nici n-am ieșit bine din lanul cu porumb, că am și dat nas în nas cu un bătrân care stătea pe o cioată, pe malul apei și dădea cu undița după pește. Bătrânul nu era altul decât Costică a Țâlenei, pescar vechi și vestit, cunoscut pe toate ulițele și pe toate văile. Când l-am văzut, m-am bucurat tare mult, deoarece îmi plăcea să stau să văd cum prinde pește, însă și mai mult îmi plăcea să stau de vorbă cu el și să-l trag de limbă, ca să-mi povestească tot felul de lucruri din vechime. Eram înnebunit după povești din alte timpuri, iar nea Costică, dacă-l prindeam într-o zi bună, depăna la amintiri de-mi ajungeau câteva nopți, să rumeg până adormeam.
Așadar, m-am apropiat din spate, dar încet, ca să nu sperii peștii și i-am zis: Bună ziua, bade Costică, ce faci, cum merge treaba, ai prins ceva? Nea Costică s-a întors către mine, și-a ridicat pălăria mai către vârful capului, ca să mă poată vedea mai acătării, apoi m-a întrebat, cu voce scăzută, tot ca să nu sperie peștii: A cui ești tu, măi flacăule? Eu îs a lu’ Giorgi a Trandașirii, stau aici, uite, la capătul papușoiului, la casa ceea cu draniță. Lasă, mă, că-l cunosc eu pe tată-tu, ce, nu știu eu unde stă Giorgi a Trandașirii? Știu, cum să nu știu, că eu cunosc toți oamenii din sat, dar ce nu știam e că are flăcău așa mare. Câți ani ai? Cât să am, nea Costică, vreo zece-unșpe, acolo. Păi ai zece sau unșpe, spune clar, să-nțeleagă omul, mai băiete, nu mă-mbăta de cap! N-am nici zece, nici unșpe, na, ca să fie clar, acum ai înțeles? Bă, tu mă iei în bășcălie, cum vine asta, adică n-ai nici zece, nici unșpe? Foarte simplu, ce-i așa greu de-nțeles, zece nu mai am, că am avut, iar unșpe încă nu i-am împlinit, bine? Omul și-a tras pălăria pe ochi, a scuipat într-o parte și a dat a lehamite din mână, lăsându-mă în pace, văzând probabil că n-are cum s-o scoată la capăt cu mine.
Pentru că nea Costică părea că se mâniase de-a binelea, am încercat să-l îmbunez, lăudându-l cât am putut, spunându-i cât de mare și cât de vestit pescar este el. După ce m-a ascultat cu atenție, a lăsat deoparte fața morocănoasă și a prins a râde pe sub mustăți, deși nea Costică nu avea mustăți, însă așa venea vorba. Totodată, binedispus, mi-a și răspuns la prima întrebare, și anume la cât pește a prins de când stă pe pârâu, astfel că a scos dintr-o tufă de rogoz un bidon albastru din tablă, cu smalțul sărit, a ridicat șumuiogul de iarbă care ținea loc de capac, a băgat mâna înăuntru și a început a scoate, pe rând: Uite aici marfă a-ntâia, pește, băiete, nu joacă, uite un caras, porcușori căcălău, că ăștia îți sar singuri în bidon, două fâse, o zvârlugă și o ocheană. Ei, ce zici de asta, cum ți se pare? Cam puțini, nea Costică, mă așteptam la mai mult, îi zic. Eu, odată, tot aici, unde stai matale acum, am prins o găleată plină, îndesată și cu vârf și îți spun drept, nu că aș vrea să mă laud, dar dacă mai aveam o găleată, o umpleam și pe aia.
După acest răspuns, nea Costică, în loc să-mi zică vreo două de dulce, zâmbește și-mi spune: Vezi că ți s-a cam înroșit nasul! Eu nu știam ce înseamnă asta, adică să ai nasul roșu, pentru că răcit nu eram, așa că am continuat pe același ton, spunându-i și mai direct: Bade Costică, după cum văd eu, numai gura-i de matale, păi ce, ăștia-s pești, două fâse și-o zvârlugă? Eu, în locul matale, nici nu m-aș mai arăta prin sat, mi-ar fi rușine, zău așa! Nici n-am terminat bine ce aveam de spus, că odată l-am văzut pe nea Costică înnegurându-se și, cu barba tremurândă, îmi spune în față: Bă, ție nu ți-e rușine, cum vorbești tu așa cu un om bătrân, așa te-a învățat tată-tu? Ce-ar fi acum să te iau eu de-o aripă și să te duc frumușel acasă, să te spun cum vorbești, ar fi bine, ce spui? Atunci am plecat capul, m-am uitat în pământ și, cu sfială, i-am zis că-mi pare rău că am vorbit așa cu el, deoarece n-am prins o găleată plină cu vârf, ci era numai rasă. Nea Costică a dat a doua oară din mână și m-a lăsat în voia mea, zicând probabil, în mintea lui, că nu am leac. Mi-a zis, totuși, că ar fi bine să mă duc acasă, poate am treabă, că și așa stau aici degeaba pe capul lui și nu fac decât să sperii peștii, de aceea a și prins atât de puțini.
Am ascultat ce a avut de spus, dar de dus acasă nu m-am dus și nici nu aveam de gând, doar de abia plecasem, ce să caut acasă. M-am retras oleacă mai încolo și mă uitam aiurea ba prin apă, ba prin tufe, necăutând nimic, doar așa, ca să pierd vremea, când deodată parcă observ, sub o tufă de loză, un sac în care se mișca ceva. Caut să mă apropii, ca să văd mai bine care-i treaba, însă nea Costică mi-a prins mișcarea, astfel încât a sărit ca ars și s-a așezat între mine și sac. Eu, neînțelegând ce se petrece, îndrăznesc totuși să-l întreb: Da’ ce-i acolo, în sacul acela, de mișcă așa? Nu-i treaba ta, fugi acasă, hai, dispari de aici, că pun bota pe ține!
M-am ferit și dau să fug, însă, înainte de a o zbughi în păpușoi, m-am rotit, am făcut o mișcare rapidă și scurtă, am dat la repezeală iarba de pe sac și ce văd? Sacul colcăia de raci! Aha, vasăzică matale din ăsta îmi ești, te dai marele pescar, dar, de fapt, pe ascuns, umpli sacii cu raci! Nea Costică a ridicat mâna ca să dea cu ceva după mine, dar nu m-a nimerit, deoarece am luat startul la timp.
Odată ajuns acasă, am povestit părinților în amănunt toată tărășenia, iar ai mei au râs de s-au tăvălit pe jos vreo zece minute de bade Costică, pe care au încetat să-l mai numească cel mai mare pescar de pe Șomuz, în schimb l-au trecut de urgență la categoria ,,calicul și mincinosul satului”.
După ce au obosit de râs și s-au liniștit, îl văd pe tata că deodată schimbă macazul și, de unde râdea de se prăpădea, își lungește fața, luând o figură cât se poate de serioasă, după care, cu o ușoară teamă în glas, îi spune mamei: Tu fimeie, știi ce mi-a trecut mie prin cap? Ce ți-o fi trecut, măi omule, da’ spune odată, nu mă mai ține ca pe jar! Păi m-am gândit că ce-ar fi să mergem noi să aducem o traistă, două de raci, nu că am avea nevoie, dar dacă tot e plin pârâul, nu-i păcat să-i ia alții, pentru că toți zic că nu mănâncă, dar pe ascuns se îndoapă ca porcii, până le plesnesc bumbii de la cămașă! Mama n-a mai așteptat ca tata să se gândească de două ori, așa că i-a spus scurt: Da’ bine zici, măi omule, tu știi că și eu m-am gândit într-o zi la treaba asta, dar mi-a fost nu știu cum să-ți zic. Dar acum, dacă tot a venit vorba, du-te în șură și ia coșarca, eu iau traista din cămară și hai pe luncă!
Eu, care venisem de fapt cu ideea, nu puteam lipsi de la acest spectacol, ba dimpotrivă, alături de tata, trebuia să mă bag în apă și să particip efectiv la prinsul racilor. Am pornit toți trei, luând-o printre rândurile de porumb și în câteva minute am ajuns pe malul pârâului. Prima dată ne-am uitat în stânga și-n dreapta, să vedem dacă e cineva care să ne prindă asupra faptului, însă, spre norocul nostru, pe luncă nu era nimeni, în afară de Dudan, care păștea vaca mai încolo, însă cu Dudan n-aveam noi treabă, deoarece el era mai mult absent, asta ca să nu spun altfel, adică era ca și cum n-ar fi. Oricum, și dacă ne-ar fi văzut cineva, noi ne înțeleseserăm să nu recunoaștem în ruptul capului că prindem raci, ci să spunem că suntem la prins pește cu coșarca, așa cum făcea mai toată lumea, în afară, bineînțeles, de Costică a Țâlenei, care era pescar sadea și avea undiță adevărată, cu coadă de haldan.
Tata și-a suflecat pantalonii, a luat coșarca și a intrat în apă. După el am intrat și eu. Tata a proptit coșarca de-a curmezișul pârâului, sprijinind-o cu picioarele, ca să n-o ia apa, iar pe mine m-a trimis mai la deal, cam la vreo zece pași, spunându-mi să vin către coșarcă sciulgicând cu putere, astfel încât tot ce mișcă prin pârâu să intre în coșarcă. Așa am și făcut, am început să bat apa cu picioarele goale, frământând și mâlul de pe fund, mâl în care nu de puține ori se ascundeau borcane sparte, sârmă cu cațări, piroane, scoabe și uneori grenade rămase din război. Eu însă nu țineam cont de asta, tălpile mele erau tăbăcite atât de bine, încât, dacă ar fi fost să intre vreun cui, acela s-ar fi îndoit imediat. Sciulgicam cu râvnă, bătând toate cotloanele, intram cu tălpile pe sub tufe și prin văgăuni, astfel încât să scot și să mân spre coșarcă orice vietate care trăia în apă. Odată ajuns lângă coșarcă, tata o prindea de torți și o ridica deasupra apei într-o secundă, ca să nu apuce să sară nimic din ea. Odată ce coșarca a fost scoasă pe mal, noi începeam a alege tot ce ceea ce era bun și puneam în traista pe care o ținea mama, iar restul, însemnând broaște și alte lighioane, aruncam înapoi. După ce făceam această operațiune, bătând pârâul pe o distanță de vreo cinzeci de metri, treaba era gata, iar traista plină ochi. Bucuroși de reușită, ne luam sculele și traista și ne porneam spre casă, cu un sentiment al lucrului bine făcut. Și chiar așa era, din moment ce atunci când deșertam traista într-un lighean destul de încăpător, constatam că aveam din belșug atât raci, cât și pește, de să mănânci până plesnești și încă să mai rămână, ca să dai și la alții.
Timp de câteva săptămâni am mâncat raci în prostie. Și am mai fi mâncat, că tare erau buni, însă nu știu cum s-a făcut că nu numai noi, dar și alții din sat, după ce le-au prins gustul, au lăsat rușinea la o parte și au pornit asaltul asupra racilor, încât aceștia aproape că dispăruseră ca specie pe Valea Șomuzului.
Zilele se scurgeau pe nesimțite, odată cu ele și vara parcă mai pierdea din putere, singurul care devenise mai împlinit și căruia îi mergeau toate din plin eram eu, și asta se datora în primul rând sutelor de raci pe care i-am înfulecat în cele câteva săptămâni de belșug. Prinsesem osânză, mă înălțasem destul de binișor, așa că tata, într-una din zilele sfârșitului de august, m-a chemat la el și mi-a spus, fără ocolișuri: Măi băiete, văd că vara asta ți-a priit, de lucrat n-ai lucrat nimic, în schimb ai băgat în tine fără socoteală, că nici pantalonii nu te mai cuprind, ți-o crescut fundul ca la vadane, că mai ai oleacă și plesnești de atâta bine, așa că bagă bine la cap ce-ți spun amu, de mâine iei frumos vaca de lanț și mergi cu ea pe fânaț la Zaharești! N-are rost s-o mai dăm la cireadă și să plătim pentru ea, în timp ce tu stai toată ziua ca un jacuț, fără să faci nimic. Amuș începe școala și atunci chiar că nu mai am nicio hasnă din tine. Așadar, cred că m-am făcut bine înțeles, de mâine te ocupi de vacă așa cum trebuie, că altfel dai de necaz, ceea ce nu cred că-ți dorești, bine? Bine, bine, răspund eu, cu privirea plecată. Bine, dacă așa zici matale, ce altceva aș putea să fac, de mâine mă duc cu vaca și gata!
A doua zi, de unde eram obișnuit să dorm până după răsăritul soarelui, deodată m-am trezit cu bunica lângă patul meu, hurducându-mă din toate puterile și strigând la mine: Hai, scoală, măi băiete, că-i de mers cu vaca, hai sus, gata cu boiereala! Am deschis ochii cu greu, de parcă erau lipiți cu clei, și așa, buimac, de nici nu știam prea bine unde mă aflu și ce-i cu mine, m-am târât lângă masa de lângă fereastră, la îndemnurile insistente ale bunicii, care îmi tot băga sub nas două hrinci de mămăligă rece și un ou fiert. M-am așezat și, fără să zic nimic, deoarece mi-era și lene să deschid gura, am început să înfulec oul, dar fără mămăligă, pentru că la ora aceea matinală nici măcar mirosul nu-l suportam, d-apoi s-o mai și vâr în gură. Am mâncat oul din două înghițituri, am băut o cană de lapte dintr-o oală de pe șparhat, m-am ridicat de la masă, mi-am tras nădragii și cămașa, după care am dat să ies afară, să merg în grajd la vacă, timp în care bunica turuia în spatele meu, dându-mi sfaturi precise despre cum trebuie să am grijă de vacă. Ea vorbea în legea ei, cum era și normal, doar se trezise de pe la patru dimineață, însă eu încă dormeam în picioare și nu auzeam nimic din tot ceea ce-mi spunea, deși dădeam din cap automat cum că am înțeles și-mi este clar totul.
Am intrat în grajd odată cu bunica. Bunica a luat lanțul dintr-un cui și i l-a pus vacii în coarne, nu la gât, așa cum credeam eu că se pune, iar când am întrebat-o de ce face așa, mi-a răspuns că, legată în coarne, ascultă mai bine atunci când tragi de lanț, pe când, dacă o legi la gât, vaca te trage unde vrea ea.
După ce totul a fost gata, încă tremurând de frig, pentru că diminețile sfârșitului de august au început să fie reci, am apucat lanțul și am ieșit pe poartă, în drum. Când am cotit-o spre stânga, ca s-o iau spre Zaharești, bunica m-a oprit și m-a întrebat ce fac la amiază, vin acasă la mâncare sau nu. Eu i-am spus că nu aș mai veni, că-i departe și n-are rost să bat atâta drum, așa că cel mai bine ar fi să-mi dea mâncare la mine, însă bunica nu m-a luat în seamă, zicându-mi ce avea ea în cap: Las’ că aveți voi destule barabule acolo, pe deal, faceți foc, le frigeți și le mâncați, mai bune ca barabulele fripte în jar nu-i nimic pe lumea asta! Știam și eu lucrul acesta, doar nu era prima dată când mâncam barabule fripte, așa că am acceptat oferta și chiar mi-a părut mai bine că nu mai trebuie să vin acasă la amiază, unde să mă mai bată iarăși la cap, deoarece mi-a ajuns toată vara.
De îndată ce au fost stabilite clar regulile în ceea ce privește mâncarea de amiază, bunica mi-a mai spus încă de câteva ori să am mare grijă, să nu mă bat cu băieții și, mai ales, să fiu cu ochii pe vacă tot timpul, după care s-a întors și a intrat în ogradă. În clipa aceea am trăit pe viu un moment unic de eliberare, eram atât de bucuros că scap de acasă și nu-mi mai stau părinții în coastă, încât am luat vaca de lanț, am pupat-o pe botul umed, căci datorită ei începeam o viață nouă, am bătut-o ușor cu palma pe greabăn și am luat-o din loc. Mergeam în urma vacii, mânând-o cu un băț de haldan, rupt la repezeală din cânepiștea lui Giorgi a lu’ Ipaci, timp în care mă gândeam, străbătut de fiori de bucurie, cum va fi acolo, pe fânaț, între atâția băieți și fete, toți liberi și fără griji.
Încet, încet, pentru că vaca avea ritmul ei, iar uneori se mai oprea și apuca și câte un smoc de iarbă de pe vale, am ajuns la izvorul de sub malul Șomuzului. Am lăsat vaca de capul ei preț de câteva minute, am coborât și am umplut o bască de apă, pe care am sorbit-o cu nesaț. Apoi, după ce am scuturat bine basca, lovind-o puternic de genunchi, mi-am tuflit-o pe cap cu țâmburucu’ în sus, am luat vaca de lanț, am așezat-o pe direcția bună și ne-am continuat drumul. După vreo jumătate de ceas, eram deja la Șanțul cel Mare, iar de acolo mai aveam cam încă pe atâta și ajungeam la fânaț.
La aproape un ceas de la plecarea de acasă, am ajuns la destinație. M-am uitat unde sunt cele mai multe vaci și am dus-o și pe a noastră acolo, i-am legat lanțul în jurul gâtului, ca să nu se împiedice, apoi am lăsat-o în voia ei, să pască. După ce am rezolvat această problemă, m-am întors și m-am îndreptat, cam cu frică și emoție, spre mulțimea de băieți și fete, vreo douăzeci la număr, asta așa, la prima vedere. M-am apropiat timid și fără să zic nimic, pentru că nu aveam obișnuința salutului, m-am așezat și eu mai la margine, lângă ei. Toți stăteau în jurul unei vetre de foc, în care încă mai pârâia, din când în când, câte un vreasc care n-apucase să se mistuie.
La început părea că nimeni nu mă bagă în seamă, toți fiind prinși cu mâncatul barabulelor scoase direct din jăratec, însă, după câteva minute, câțiva au început să-și dea coate și să râdă de mine, pe-nfundate. Nu sunt afectat de acest lucru, sunt obișnuit, așa se proceda întotdeauna când apărea unul nou în gașcă, deși nou este prea mult zis, din moment ce toți ne cunoșteam, fiind oarecum vecini. După ce aproape toți și-au ostoit foamea, au început să se ridice pe rând și să plece fiecare în treaba lui, dar nu prea departe. Se încropeau pe loc, la ochi, echipe de fete și băieți și începeau a se juca, unii șeptică sau gură-cască, prostu’, alții țările, iar cei mai mari jucau oaia sau untul. Eu, fiind nou, stăteam la o parte, așteptând să mă cheme și pe mine cineva în vreo echipă, însă, deși minutele treceau, nimeni nu se îngrămădea cu ofertele.
Fiindcă stăteam deoparte, posomorât și cu fața pleoștită, cel care era mai mare între noi, Culai, fratele lui Costan, zis Dudan, și care era un fel de șef peste toți, mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii. Am ajuns lângă Culai din două mișcări, iar acesta, cu voce destul de aspră și hotărâtă, mă întreabă dacă am mâncat ceva înainte de a veni aici. Eu îi spun, mai în glumă, mai în serios că da, am mâncat ieri cam pe vremea asta, la care Culai îmi zice, întinzând mâna spre locul unde a fost focul: Uite, caută acolo, în cenușă, vezi că au mai rămas barabule, ia și dă-i bătaie, umple mațul! N-am așteptat să zică de două ori, așa că am tăbărât pe vatră și am început a scociorî cu zel, până am găsit câteva barabule negre ca tăciunele și tari ca bolovanul. Le-am scos cu grijă, le-am șters de iarbă, le-am bătut cu un băț ca să îndepărtez, atât cât se putea, arsura de pe coajă, după care am început să înfulec cu râvnă. Mâncam barabulele cu tot cu coajă, pentru că așa se mâncau de fapt, cu coajă și cu funingine.
După câteva minute m-am oprit, nu pentru că m-aș fi săturat, ci pentru că nu mai erau barabule. Oricum, și cu cât am înfulecat mă simțeam deja alt om, altfel vedeam viața și noi perspective mi se deschideau, asta cel puțin până în momentul în care Culai m-a întrebat câte barabule am mâncat, la care eu am răspuns evaziv: Cred că vreo două… Culai odată și-a încrețit fruntea și a continuat, pe un ton mai apăsat: Zi-i bă, câte ai halit, fii corect și recunoaște, dacă vrei să ai viață dulce aici, între noi! Cred că am mâncat trei, că mai multe n-au fost, răspund eu, cu rușine și sfială. Bun, deci ai mâncat trei, asta înseamnă că trei zile o să ai grijă de vaca mea, răspunzi cu capul de asta, ai înțeles? Deși nu mă așteptam la așa ceva, mi-am dat seama că prea multe variante de scăpare nu am, așadar, am răspuns scurt: Da, am înțeles! Ce ai înțeles, mă? mai întreabă Culai încă o dată. Repetă cu voce tare, să aud și eu, că m-au cam lăsat urechile! Am înțeles că trebuie să-ți păzesc vaca trei zile. Foarte bine, ești băiat bun și deștept, deci, dacă ai vreo problemă cu cineva pe aici, la mine vii, îmi spui și o să am eu grijă, bine? Bine, răspund eu noului meu stăpân și prieten.
Singurul care făcea notă discordantă față de toți ceilalți era Costan, fratele lui Culai. Deși îl chema Costan, nimeni nu-i spunea pe nume, nici măcar cei din familia lui, toată lumea îi zicea Dudan. De ce, nimeni nu știe și, chiar dacă ar fi știut, oricum nu folosea la nimic. Dudan era Dudan și gata! Deși era cel mai mare dintre noi, mai mare chiar și decât frate-su, Culai, Dudan se pare că avea o fire de poet, era mai visător, stătea întotdeauna la o parte, nu prea se alătura cu ceilalți, practic își vedea de treaba lui. Dudan avea terminate patru clase, clase pe care le aprofundase temeinic în șapte sau opt ani. Materia lui preferată era lucrul manual. Aici Dudan era maestru! Nimeni nu împletea rogojini din pănuși de păpușoi mai solide, mai mari și mai rotunde decât el. Dudan nu-și făcea probleme și nici complexe din cauza faptului că nu stătea prea bine nici cu socotitul și nici cu cititul, și avea și dreptate în felul lui, la ce-i trebuiau lui ecuații și ridicări la pătrat, din moment ce se descurca de minune cu ceea ce știa deja, adică avea suficiente cunoștințe de matematică pentru a număra cele cinci oi și un berbec șut, plus două vaci.
După ce Culai mi-a trasat ferm ceea ce aveam de făcut în continuare, am plecat ca să-mi caut un loc potrivit de unde să pot urmări vitele cum pasc și, în același timp, să trag cu ochiul și la cetele de copii care se jucau. După câteva minute de căutări, am găsit un loc în spatele unei tufe de răchită. Acolo m-am întins pe burtă, la umbră și priveam nepăsător la tot ceea ce se întâmpla pe vale. Copiii alergau care-ncotro, făcând o gălăgie de nedescris, Culai și câțiva băieți mai mari au început să joace oaia, iar Dudan stătea mai la o parte, pe malul pârâului, destul de aproape de locul unde mă găseam eu. Îi vedeam doar ceafa ițită de sub basca decolorată de la soare, însă el nu mă vedea și nici nu bănuia că sunt chiar în spatele lui, ascuns după tufă. Oricum, era și foarte prins cu treaba, n-avea el timp să se uite în stânga și-n dreapta, cu atât mai mult în spate. Dudan își făcuse din lut niște bile cam cât oul de vrabie, le rotunjise bine, le băgase în gură ca să le lustruiască, apoi le împlânta, câte una, în vârful unui băț și arunca aiurea, ca să vadă cât de departe poate azvârli. Nu era prima dată când Dudan făcea treaba asta, toată lumea știa cu ce se ocupă, nu degeaba i-au și scos vorbe că ar mânca lut în loc de mămăligă. Dacă mânca sau nu, eu, cel puțin, n-am văzut, însă faptul că băga în gură bilele de glod ca să le lustruiască și să prindă viteză mai mare atunci când le arunca mă făcea și pe mine să am unele bănuieli în privința asta.
În fine, după ce Dudan a aruncat cu bile de lut în toate părțile, nu știu ce i-a venit așa, deodată, că, fără să gândească prea mult, a luat-o la țintă pe o fată care păștea câteva oi pe malul celălalt al pârâului, adică pe partea Zahareștiului. Fata cu pricina le era cunoscută copiilor de pe malul nostru, adică malul Liteniului, însă nimeni nu-și prea făcea de lucru cu ea, deoarece, după gesturi și după vorbă, toată lumea și-a dat seama că fata nu-i în toate mințile, adică nu-i cuminte, cum se spunea în satul nostru sau, ca să fiu mai direct, fata era cam prostuță. Însă, pentru a păzi câteva oi, cei care i-au încredințat treaba asta au socotit că ar avea suficientă minte, ba poate chiar mai multă decât ar avea nevoie. Fata, cam trupeșă de felul ei, ca să nu spun grasă, mai avea pe lângă ea încă o fetiță de vreo șapte-opt ani și, împreună, își vedeau de treaba lor.
Noi, cei care eram acolo cu vitele, nu treceam niciodată pârâul pe celălalt mal, chiar dacă pârâul nu era mai lat de un metru. Ne era teamă tuturor și asta din cauză că o dată la câteva zile apărea cineva din Zaharești și ne amenința preventiv, cu ciomagul, un ciomag cât o coadă de lopată, spunându-ne răspicat să nu care cumva să îndrăznim să trecem pârâul sau să-i zicem ceva urât fetei, că-i jale. Amenințarea era atât de puternică și, fiind însoțită și de înjurături de toți sfinții cunoscuți în zona noastră, ne băga pe toți în boale și de aceea nimeni nu trecea dincolo. Nu sufeream din cauza asta, mai ales că partea noastră de vale era mult mai largă și aveam și fânațul care nu era de colea, pe când ei aveau doar o vale îngustă, plină de rogoz, de tufe de loză și băltoace pline cu mormoloci.
Spuneam, așadar, că la un moment dat, lui Dudan, după ce s-a săturat să arunce bilele aiurea prin aer, fără țintă, i s-a pus pata pe fata care păștea liniștită oile peste pârâu. A măsurat din ochi distanța dintre el și fată, după care, nici una, nici două, după ce a lustruit bine în gură o bilă din lut galben, o așază în vârful bățului, apoi o aruncă înspre fată, cu putere. Nu nimerește din prima, dar nici nu se lasă, nu era el omul care să renunțe așa ușor când își punea ceva în minte, deși în minte nu-și pusese prea multe, pentru că spațiul era îngust și nu prea avea loc, dar, mă rog…
După mai multe încercări, una din bile o lovește pe fată drept în cap, lucru la care nici măcar Dudan, oricât de expert ar fi fost în aruncarea bilelor de lut, nu se aștepta. Fata, trezindu-se lovită din senin drept în moalele capului, scoate un țipăt sălbatic și începe a urla de ziceai că o taie. Dudan, pe partea astalaltă de pârâu, râde de se prăpădește. După câteva clipe, fata s-a mai liniștit, s-a șters pe frunte de glod, apoi a venit până pe marginea apei și i-a strigat lui Dudan niște îmbălăciuni grozave, ceva de felul acesta: Uăi prostalăule, ce-i cu tine, ești nebun, nu ți-i bine? Las’ că vezi tu ci-o să pățești, bombalău’ naibii de prost ci ești tu cu tăt neamu’ tău din Liteni! Dudan atât a așteptat, a lăsat bățul la o parte și s-a apucat la sfadă cu fata, zicându-i cam ce i-a zis și ea lui, doar că el folosea alte cuvinte, oleacă mai pitorești, mai bărbătești, adăugând pe deasupra și câteva înjurături mai ușoare, ca pentru femei. După ce Dudan a epuizat tot arsenalul verbal de care dispunea, fata, enervată peste măsură, s-a apropiat și mai tare de malul pârâului, la câțiva pași de locul unde se afla el, s-a întors cu spatele, și-a priponit bine picioarele în malul lutos și odată și-a ridicat fusta în cap, după care s-a aplecat și i-a arătat fundul. Dudan, când a văzut treaba asta, a făcut ochii cât cepele, și-a ieșit pe loc din țâțâni și nu s-a mai putut stăpâni. Era deja prea mult pentru el, nimeni pe lumea asta nu l-a mai jignit vreodată în halul acesta.
În clipa imediat următoare, Dudan, tremurând de mânie, cu nervii întinși la maximum, se uită în jur, căutând la repezeală ceva cu care să răspundă așa cum trebuie acestei teribile provocări. Zărește prin iarbă câteva barabule rămase de la fript, se apleacă și culege o mână bună, după care își face vânt și jap, în capul fetei trei sau patru bucăți, în rafală. Fata, pocnită ca de trăsnet, se prăvălește pe iarbă, se zvârcolește, face bale pe la gură, urlă și horcăie, de parcă și-ar da duhul.
În tot acest timp, fetița care o însoțea, văzând grozăvenia, înspăimântată la culme, o ia prin porumb, urcă dealul în fugă și în câteva minute ajunge în sat, în Zaharești. Acolo, probabil că a povestit, printre gâfâieli, ce s-a întâmplat pe vale, altfel e greu de explicat cum, într-un timp foarte scurt, și-au făcut apariția vreo patru handralăi înalți ca haldanii, toți cu câte un ciomag în mână și cu ochii bulbucați de furie. Cei patru aleargă spre noi, într-o clipă sar peste pârâu și, fără să ne întrebe nimic, încep a ne căra pumni, picioare și ciomege peste tot. Dudan, cel care a provocat tot scandalul, o ștersese din timp de la locul faptei, bănuind probabil ce va urma, astfel că, la momentul în care toți ceilalți o încasau la greu, el era deja în vârful fânațului, la adăpost.
Al doilea care și-a dat seama că lucrurile vor lua o întorsătură urâtă am fost eu, așadar am luat-o și eu la fugă și m-am ascuns după niște tufe, în vârful dealului. Ceilalți băieți și fete s-au descurcat fiecare după cum a putut, astfel că, în câteva clipe, toți alergau de mâncau pământul spre vârful fânațului, timp în care cei patru flăcăi mânioși îi ardeau la spinare cu ciomegele. Unuia dintre noi începuse să-i curgă sânge din nas, iar altuia dintr-o ureche. Câțiva s-au prăbușit pe iarbă și plângeau în hohote, de te apuca mila numai când îi auzeai.
După ce zahareștenii au obosit de la câte ciomege au cărat pe spinarea alor noștri, au început să se retragă spre vale, înjurând. Acolo, pe terenul lor, s-au oprit, s-au așezat jos și au început să fumeze și să vorbească de ale lor. Nu bine au trecut pârâul, că noi, cei din deal, nervoși și frustrați, am început a prinde o brumă de curaj și, având în vedere că distanța dintre noi și ei devenise destul de mare, porniserăm a striga cât de tare, ca să se audă până în centrul satului lor:
Zahareșteni,
cu căsuță de coceni,
mămăligă de tărâță,
vă plâng ochii ca la mâță!
Măcar cu atât ne puteam și noi răzbuna. Ei cu ciomagul, noi cu vorba.
De coborât la vite încă nu se punea problema, pericolul nu trecuse de tot. Ne era frică să părăsim vârful dealului, având în vedere că cei patru ghiolbani nu plecaseră în sat, ci continuau să rămână așezați pe iarbă. Am rămas și noi, cu toții, acolo sus, aproape un ceas, așteptând ca băiatul căruia îi curgea sânge din nas și care plecase în sat la noi ca să anunțe părinții, să se întoarcă. Într-un târziu, s-a întors, însoțit de câțiva oameni tineri și nu numai, toți înarmați cu bâte noduroase de corn. Imediat ce au ajuns în mijlocul nostru, am tăbărât cu toții pe ei și am început să le povestim despre ceea ce am pățit.
N-au stat să ne asculte până la capăt, că odată au sărit ca arși, au pus mâna pe ciomege și, în cea mai mare viteză, au alergat spre grupul celor patru zahareșteni, care probabil că nu bănuiau nimic despre ceea ce avea să se întâmple, mai ales că erau prinși până peste cap cu un joc de șeptică. Au tăbărât asupra lor cu furie și au început, cu sete, să-i căsăpească, dându-le cât ne-au dat și ei nouă și încă ceva pe deasupra. Loveau cu pasiune, făcând asta nu numai pentru necazul pe care ni l-au pricinuit cu câtva timp înainte, ci și pentru că între cei din Liteni și cei din Zaharești era o dușmănie veche de zeci de ani, cel puțin așa auzisem eu vorbindu-se prin sat. Care era motivul acestei crâncene dușmănii nimeni nu știa. Au dat ai noștri cât au putut, până ce i-au umplut de sânge pe cei patru golani bătăuși din Zaharești, după care s-au întors pe vârful dealului, ca să savurăm împreună răzbunarea.
Ne simțeam bine, râdeam, bucurându-ne de victorie, uitând pentru moment de ciomăgeala care ne-a lăsat vânătăi peste tot. Am ținut-o așa, într-o veselie, o bucată bună de timp și poate că am mai fi ținut-o, dacă nu am fi auzit, dintr-o dată, gălăgie mare și hotrocol în toată regula venind din vale, dinspre pârâu. Cei patru flăcăi, bandajați la cap, se întorceau, dar nu singuri, ci de data asta însoțiți de cel puțin încă douăzeci de oameni, toți înarmați cu ciomege, cu îmblăciuri, cu sape, topoare și furci, de ziceai că a început răscoala din 1907, despre care învățasem la școală. Când am văzut asta, ne-au cam luat fiorii de spaimă, pentru că ei erau deja mai mulți decât noi, mai furioși și mai înarmați.
Unul dintre cei veniți din sat cu băiatul căruia îi cursese sânge din nas a luat conducerea grupului și pe loc a dat un ordin unor flăcăi mai mici, cam de seama mea, să alerge de urgență în sat și să cheme oameni cât se poate de mulți, că nu-i de glumă, aici miroase a moarte de om, nu-i de șagă. Cei doi băieți au luat-o la goană spre sat. Noi începuserăm a tremura de groază, deoarece grupul masiv de zahareșteni se afla deja la poalele fânațului și înaintau, albaștri de furie, spre noi. Cei mai mici, printre care și eu, am dat să fugim peste deal, ca să scăpăm de prăpăd, căutând să ajungem acasă pe o altă cale, mai ocolită, dar mai sigură, astfel încât dușmanii de moarte să nu ne zărească. Voiam, așadar, să traversăm câmpul cu barabule, să ajungem în deal, la Cârjoaia, și de acolo s-o luăm la dreapta, pe ulița mare, spre sat. N-am apucat însă să ne punem planul în aplicare, pentru că cel care se făcuse șeful grupului ne-a observat intenția și nu ne-a dat voie să plecăm, spunându-ne tuturor că trebuie să rămânem aici și să ne luptăm până apar întăririle din sat. Ușor de spus, greu de făcut, mai ales că numai cei care veniseră din sat aveau ciomege, noi, ceilalți, care eram cu vitele, nu aveam decât un băț sau un bici cu pleasnă, dar care, în cazul de față, nu ar fi folosit la nimic.
Dar așa cum umblă o vorbă prin zonă, că nevoia te învață la greu și te scoate din necaz, tot așa am găsit și noi soluția pentru a putea ține piept hoardei care înainta în mare viteză și care se apropiase deja la mai puțin de cinzeci de metri de grupul nostru. Astfel că unuia dintre băieții veniți din sat i-a venit ideea salvatoare de a zvârli cu barabule în invadatori. Să-i bombardăm cu barabule, până le ies ochii! a strigat băietanul. Barabule erau cât hăul și părăul, și asta pentru că, din vârful fânațului unde ne aflam noi și până spre Cârjoaia, pe o întindere de câteva hectare, se afla barabuliștea ceapeului, cunoscută ca tarlaua Căldărușei, care se întindea de la Șanțul cel Mare până pe vârful fânațului. Fiind sfârșit de vară, toate barabulele erau scoase din pământ, adunate și puse în grămezi risipite pe tot platoul, deci cât te uitai cu ochii vedeai numai câmp nesfârșit și movile de barabule, gata alese pe categorii și acoperite cu paie sau buruieni uscate.
Cei mari au analizat, în regim de urgență, ideea și au găsit-o ca fiind de-a dreptul genială, de aceea au și purces imediat la punerea ei în aplicare. S-a întocmit pe loc, la minut, căci nu era timp de pierdut, un plan de bătaie și s-a pus la punct o strategie de luptă, astfel că băieții veniți din sat, plus cei mai mari dintre noi s-au plasat pe coama dealului, formând o linie de bătaie lungă de peste treizeci de metri. Noi, ceilalți, plus fetele, am fost plasați în spate, în linia a doua carevasăzică, iar de acolo trebuia să ne împărțim în așa fel încât fiecare să aibă acces rapid la câte o grămadă de barabule.
Când cei din linia întâi au dat semnalul de război, noi, cei care ne ocupam de aprovizionarea cu muniție, am început a căra cu mâinile și cu buzunarele de la pantaloni, în mare viteză, barabule către ei. Cei mari au început să arunce energic spre grupul care înainta spre noi, urcând cu greu panta dealului, care nu era tocmai de neglijat. Căram barabule la foc continuu, nu era timp de stat, umblam ca furnicile, încărcați la gabaritul maxim, iar când ajungeam la trăgători, le puneam la picioarele lor, ca să le aibă la îndemână.
După primele aruncări în rafală, au început a se vedea efectele, în sensul că cei din Zaharești nu mai dovedeau să înainteze prin ploaia de barabule nicidecum, urcau un metru, dădeau înapoi doi și lucrurile ar fi continuat să evolueze în favoarea noastră, numai că, la un moment dat, toate barabulele din apropiere s-au terminat. Cei din linia întâi strigau într-una ,,muniție, muniție”, iar noi răspundeam că nu mai avem în apropiere și că trebuie să mergem mai departe să luăm de acolo, iar asta durează. Nu era timp de tocmeli și nici de explicații, ne aflam în miezul bătăliei, în toiul ei, iar soarta noastră atârna de cantitatea de barabule pe care puteam să o livrăm aruncătorilor. Văzând că nu mai putem face față cu mâinile și cu buzunarele, din cauza măririi distanței dintre noi și grămezi, am schimbat strategia, astfel că ne-am dezbrăcat fiecare de cămăși, le-am înnodat la guler și am închis nasturii, așa încât am încropit, la repezeală, un fel de saci destul de încăpători și spornici. Alții și-au dat jos pantalonii pe care, la fel, i-au legat în partea de jos, rezultând în final un fel de desagi foarte îndămânoși. Fugeam, în cea mai mare grabă, spre movilele din ce în ce mai îndepărtate de linia frontului, umpleam sacii și desagii, după care, cocoșați sub povară, ne îndreptam spre țintași. După o bună bucată de vreme, oboseala începuse a pune stăpânire pe toți, și pe cei care aruncau cu barabule fără încetare, și pe noi, cei care le căram de la distanțe din ce în ce mai mari.
Nici în tabăra adversă lucrurile nu stăteau mai bine, mulți dintre zahareșteni se țineau cu mâinile de cap, sângele le șiroia pe față, unii urlau de durere, iar alții băteau deja în retragere, ceea ce pe noi ne-a făcut să credem că eram pe cale de a câștiga bătălia. Numai că, la un moment dat, lucrurile au luat o altă întorsătură, cu totul neașteptată, și anume tocmai când credeam că totul urma să se încheie cu bine în favoarea noastră, dinspre dealul Zahareștiului, din lanul de porumb și-a făcut apariția o adevărată oaste înarmată și mai abitir, unii dintre oameni venind chiar călare pe cai. Erau așa de mulți, că parcă izvorau din lanul de păpușoi, și toți ca unul se îndreptau amenințător spre noi, cei de pe coama fânațului. Rămași fără urmă de vlagă, ai noștri au amuțit, nu mai aveau putere nici măcar să spună un cuvânt. Spaima ne cuprinsese pe toți și credeam că soarta noastră este pecetluită, având în vedere că nu aveam cum să facem față acestei hoarde sălbatice care înainta înspăimântător.
Pe când credeam că totul s-a sfârșit, cel puțin pentru noi, deodată auzim dinspre capătul tarlalei pe care erau barabulele, dinspre Șanțul cel Mare mai precis, zgomot mare și strigăte puternice. Dinspre sat se îndrepta către noi o mulțime de oameni, bărbați și femei, toți cu câte ceva în mână, adică furci, coase, topoare și alte lucruri de felul acesta. În spatele mulțimii care alerga de rupea pământul, în mijlocul unui nor imens de colb, veneau căruțe și câteva tractoare de la semeteu, cu remorcile ticsite de oameni. Când am văzut asta, parcă toți am înviat, am sărit în sus de bucurie și am strigat cât ne țineau puterile: Uraaa, uraaa!
În vale, lucrurile erau cam la fel, hoarda de zahareșteni înainta cu mare viteză și era din ce în ce mai aproape de noi. Nimeni nu-i mai oprea, deoarece nu mai era cu ce, toate barabulele de pe o rază de cel puțin cinzeci de metri fuseseră aruncate deja și risipite prin toată Lunca Șomuzului. Așadar, singura posibilitate de a-i opri era lupta corp la corp, dar și asta ieșea din calcul, deoarece ai noștri erau rupți de oboseală, de abia mai puteau merge.
În câteva minute, mulțimea furibundă din Zaharești a ajuns pe vârful fânațului. Noi, cu toții am luat-o la fugă din calea lor, îndreptându-ne spre ai noștri, cei care veneau dinspre sat, dar care erau încă departe, să fi fost cam la o sută de metri, dacă nu cumva și mai bine. Chiar dacă eram osteniți peste măsură, groaza care pusese stăpânire pe noi ne făcea să nu simțim oboseala, astfel că alergam destul de tare, ca să nu fim prinși din urmă. După câteva minute bune, cele două grupuri masive din Zaharești și din Liteni s-au întâlnit frontal și, fără nicio introducere verbală, în afara înjurăturilor cu specific războinic, au început să se bată sălbatic, lovind fiecare în celălalt cu ceea ce avea în mână, neținând cont de nimic. Ura pusese stăpânire peste toți, îi orbise și nu mai era cale de întoarcere. Oamenii suduiau de mama focului, ciomegele trosneau, izbindu-se violent unele de altele, caii fornăiau, ridicați în două picioare, motoarele tractoarelor erau turate la maximum, strigătele de groază ale femeilor străpungeau văzduhul, iar urletul sinistru al copiilor de pe margine despica zarea. Dacă mai punem la socoteală învălmășeala creată de luptele corp la corp și trupurile prăvălite, rostogolite și tăvălite prin colb, atunci cu siguranță că ceea ce se petrecea pe câmpul golit de barabule anunța un război în toată regula.
Ceea ce a început spontan, dintr-o prostie comisă de Dudan, putea sfârși într-o cumplită tragedie. Și așa s-ar fi întâmplat, dacă providența probabil sau cine știe, n-ar fi intervenit la timp, producând o adevărată minune. Înainte ca cele două grupuri rivale să înceapă a folosi și altceva decât pumnii și ciomegele, ceea ce ar fi dus la moarte de om, de undeva, dinspre Cârjoaia, se ivise, înaintând în galop, lăsând în urmă un nor de praf cenușiu, o trăsură cu doi cai vânjoși. La început, din cauza depărtării, nimeni nu și-a dat seama cine se afla în trăsură, însă în câteva minute, noi, copiii care nu eram angrenați în bătălie, am putut vedea bine cine se afla în brișcă.
Trăsura a oprit brusc, iar de pe scaun a coborât milițianul satului. Și-a luat pușca din spate, ținând-o în mâna îndreptată cu țeava în sus, după care a început să strige la oameni, la cei care se băteau, să se oprească. Deși striga din toate puterile, hărmălaia era atât de mare, încât nimeni nu auzea nimic.
Văzând, așadar, că lucrurile nu pot fi potolite cu vorba, milițianul odată a ridicat pușca și a tras un foc în aer. Câțiva oameni s-au oprit, însă cei mai mulți continuau să se bată cu sălbăticie. În această situație, aproape disperată, milițianul a mai tras încă un foc. Zgomotul a fost atât de puternic, încât a huit toată valea, iar spaima a pus stăpânire peste toți. Bătăușii au înlemnit. Cei din Zaharești au început s-o ia la fugă care încotro, astfel încât într-o clipă s-a așternut o liniște stranie peste tot dealul. Milițianul a făcut semn cu pușca spre oamenii din satul nostru, i-a pus să se alinieze câte trei, patru pe rând, după care le-a spus scurt, ca un ordin, să plece fiecare la casa lui. În câteva minute totul s-a liniștit, oamenii au părăsit zona, lăsând în urmă câmpul gol și devastat.
Ziua era și ea pe sfârșite, iar soarele căuta linia orizontului, voind parcă și el să se ascundă, înspăimântat de urgia bătăliei care tulburase liniștea de veacuri ce stăpânise cândva peste blânda vale a Șomuzului.
După cele petrecute, nimeni, timp de câteva luni, adică până spre lăsarea iernii, n-a mai cutezat să-și aducă vitele la păscut în apropierea fânațului. Și cu toate că spaima încă domnea printre oamenii din Liteni, câțiva, mai curajoși, veneau aproape în fiecare zi cu câte un sac la subsuoară, sub motivul că umblă după bureți de cioată și de fiecare dată se întorceau acasă cu un sac plin, ticsit de barabule, numai una și una. Până prin noiembrie, când începuse să ningă, din iarba de pe Lunca Șomuzului lumea a putut culege barabule cât a vrut fiecare, și asta deoarece s-a estimat de către specialiștii de la ceape că pierderile de război au fost uriașe. Cel puțin câteva zeci de tone s-au dus, nu pe apa sâmbetei, ci pe apa Șomuzului…

Autor: David Croitor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s