Ca urmele în nisip suntem în această lume. Cine crede că el o fi mai mare sau imposibil de uitat pentru vreo faptă remarcabilă, să-și așeze degetele în nisip la malul mării și apoi după primul val amprenta sa va deveni una cu întregul. Când ne apucă vreo urmă de mândrie să ne scuturăm rapid de zgura părerii de sine, au fost alții mai mari și mai vizibili, iar lumea i-a uitat rând pe rând. Dar sunt cărțile vom spune și consemnările marilor istorici. Rămân edificiile și faptele mărețe așezate în vreo carte sau bibliotecă. Și ce contează, căci și acelea le dăm uitării cândva, iar de multe ori nici nu mai apucăm în mână vreo lectură. Dispărem de tot, când ultima persoană care ne-a cunoscut din această lume își încheie parcursul. Rămân cerul și cartea vieții, rămân faptele așezate în hârtia ce-o poartă îngerul păzitor, doar acolo nu suntem dați uitării. Contează întâlnirea din ziua judecății și faptele bune, dezinteresat făcute și neștiute de nimeni. Contează sufletele bandajate și inimile reparate chirurgical cu instrumentele iubirii. Rămân cuvintele folosite ca leac la suflet și îmbrățișările oferite la vreun moment de cumpănă. Rămân lacrimile ce ne-au brăzdat chipurile și genunchii măcinați de mătănii. Nu sunt de uitat nici nopțile jertfite la căpătâiul vreunui muribund și ruga așezată la ceas de noapte. Rămâne cât am iubit și iertat după noi. Rămâne vorba caldă și încurajatoare, ușa larg deschisă și prietenia la nevoie. Rămân gesturile de camaderie și oftatul. Rămân amintirile ce s-au plantat pe cord deschis, doar ele mai rămân când noi vom pleca.
Autor: preot Alexandru Lungu
Jurnal de Bucovina 