Spre sfârșitul lui septembrie și începutul lui octombrie te simți deja pătruns în inima toamnei. Pe mine cel puțin, toamna mă are la suflet. Nu pentru că aș fi bătrân și înțelept nu, nici pe departe, ci pentru că sunt copil. Toamna iubește copiii.Toamna este ca un fel de bunică pentru mine. Este la fel ca bunica Trandafira, bunica mea de la Liteni. Bunica Trandafira sau Trandașira, cum i se spunea prin sat.În fiecare toamnă, încă din primele zile, mă lua cu ea la Căldărușa la strâns barabule. Căldărușa era departe tare, tocmai hăt spre Zaharești, în vârful fânațului de dincolo de Șanțul cel mare, iar pentru mine faptul că împreună cu bunica porneam pe brumă cu noaptea în cap, ținând fiecare cu mâna strâns de toarta coșărcii,însemna mare lucru. Mai întâi de toate mă credeam mai mare decât sunt, pentru că bunica însăși avea grijă să-mi tot repete de câte ori vedea că mă las pe tânjală gata să adorm cu capul pe marginea coșărcii, că de acum sunt băiat mare și că ea se bazează pe mine în ceea ce privește strânsul barabulelor. Nici prin cap nu-mi trecea că bunica folosea tot felul de tertipuri și șmecherii de-ale ei ca să mă facă să strâng ca prostul rânduri întregi de barabule și încă să fiu și fudul de treaba asta. Bunica repeta destul de des, pentru că așa credea ea că e nevoie, cum că eu față de toți băietanii de seama mea sunt cel mai vrednic și de hasnă flăcău de pe uliță, nu-i altul ca mine. De fiecare dată, după ce savuram laudele,așa înfrigurat și uns de lutul de pe barabule,cu mucii curgându-mi ca din două izvoare, nu conteneam să mă umflu în pene și să mă cred buricul pământului. Ba, la un moment dat, când bunica se chinuia, ea având doar vreo 45 de kile, cam cât o oaie mai brează,să smulgă din pământ o tufă cu rădăcina a boalei de țapănă, rădăcină care crescuse drept pe mijlocul rândului de barabule,eu odată am stuchit în palme, m-am priponit cu picioarele lângă tufă și când m-am încordat odată ca un arc, pe loc am smuls-o. Când a văzut bunica treaba asta s-a pornit să mă laude de n-o mai putea opri nimeni, cum că așa tare băiat ca mine ea n-a mai văzut de când îi pe lumea asta. Și dăi și laudă, iar eu nu-mi mai încăpeam în cămășă, așa de tare mă umflasem de mândrie,și ca să bat fierul cât e cald, i-am spus bunicii că de acum încolo să nu mai ia pe nimeni în veci la strâns barabule, pentru că asta va fi treaba mea pe viață. Bunica m-a privit țintă și a râs cât a putut arătându-și singurul dinte care-i mai rămăsese, asigurându-mă totodată că locul meu de la toarta coșărcii nu mi-l va lua nimeni niciodată..
Bun, povestea poate continua la nesfârșit, însă doar atât vreau să mai punctez că atunci când eșți mic si naiv,ca să nu spun altfel, dacă cineva vrea să facă din tine un rob o poate face foarte simplu, trebuie doar să te laude la nesfârșit și să-ți repete zi lumină că ești cel mai tare, cel mai bun, cel mai frumos și că fără tine lumea s-ar opri în loc, când în realitate ești cel mai prost. Însă până să-ti dai seama de asta, înghiți laude la greu și slugăresti până cazi jos.
Așa se întâmplă și cu toamna, îți suceste mințile si-ți învârte sufletul pe toate părțile până te amețește și numai dintr-odată te trezești că din om normal devii poet. Și dacă devii poet, ai pus-o! Cine are nevoie de poeți în ziua de azi? Păi nu? Am putea face un referendum pe chestia asta, răspunzând la o întrebare simplă: mai avem nevoie de poeți, da sau nu?
Autor: David Croitor
Jurnal de Bucovina 