Pe Ariton l-am întâlnit pe o pășune înnobilată cu boabe rubinii de merișor sălbatic, undeva în preajma Călimanilor. Dregea împrejmuirea năruită de vreo sălbăticiune speriată și fluiera o melodie din repertoriul vreunui cântăreț celebru despre care, în ignoranța mea, probabil că încă nu auzisem.
– Noroc! am salutat, după cuviință, că așa se cade la stână.
– Deie Domnul și la lume! veni vesel răspunsul curmând activitatea muzicală, dar fără să întrerupă și bătutul parilor.
– Cânți, cânți?
– Fluier, se opri nedumerit băietanul care nu părea să fi trecut de 25 de ani. Fluier și bat pari!
– Se înfig parii mai bine cu cântec?
– Ba! Mi-am zdrelit palmele cu ei, dar dacă fluier, parcă nu mă mai ustură așa. Și când mi-e urât fluier. Toată ziua…
– Ai multe oi?
– Nici una.
–Și atunci, la ce mai îngrădești țarcul?
– Că am vaci. Vreo șapteșpe.
– Șaptesprezece?
– Așa, așa… Cu lapte. Celelalte îs juninci, nu tre să le mulg.
– Te mai ajută cineva?
– Dumnezeu!
– Cum, singur?
– Așa.
– Nici nevasta ?
– Nici, că n-am.
– Și nu ți-e greu?
– Nu, că mi-s dragi animalele. Și poiana asta, tot, că o am de la tata. Nu se cade să las izbeliște.
– Mai bine te însori, că de unul singur o să tot fluieri ziua toată, să-ți treacă urâtul.
– Da cu cine? Că n-am găsit fată să vrea să stea cu mine la munte. Toate vor la oraș, la confort, la distracții.
– Măcar una și tot s-ar mai găsi…
– Vă zic eu că nu se mai găsește. S-a prăpădit neamul gospodinelor. Rar oamenii de gospodărie.
– Cum îți spune?
– Ariton, da de ce întrebați?
– Uite așa, vreau să aflu dacă chiar nu mai sunt fete de ispravă, pe măsura ta. Noroc!
– Sănătate să aveți!
– Să mă chemi la nuntă!
– Când a fi!
L-am lăsat cu grijile lui. Un băietan mândru, șugubăț, vesel și fără noroc la însurătoare. În urma mea a început din nou să fluiere cântecul lui către cer, către Dumnezeu, către lumea în schimbare. Ariton chiar există. Dar nu-l caută nimeni. De aceea nici nu-l găsește.
Autor: Casian Balabasciuc
Jurnal de Bucovina 