David Croitor: CONTROLUL

Pe la mijlocul lui noiembrie, în satul nostru începeau ninsorile. La început ploua mărunt câteva zile, cerul se întuneca, iar serile coborau peste oameni, parcă din ce în ce mai grăbite. Pe la trei după-amiază, găinile intrau în coteţ, se aburcau pe scară şi se pregăteau pentru o noapte lungă, lungă. Câinele intra şi el în colibă, se strângea covrig într-un colţ şi stătea aşa, amorţit, până a doua zi. Rar când mai slobozea câte un schelălăit, tulburând tăcerea absolută ce se aşternuse peste sat. După câteva zile, vremea se răcea brusc, gerul năprasnic încremenea totul, iar din văzduh începea întâi calm, apoi necontenit şi bogat, căderea zăpezii. Fiind un sat aşezat în mijlocul unui câmp deschis, vântul îşi făcea de cap, intra şi ieşea pe unde voia, prin grajduri părăsite, printre scândurile șurii, chiar printre crăpăturile pereţilor din case şi niciodată nu venea singur, ci aducea cu el potop de zăpadă, pe care o troienea după placul său, acoperind uşi şi ferestre.

Oamenii erau obişnuiţi cu iernile grele, prăvălite prea timpuriu peste vieţile lor, aşa că nimănui nu-i lipsea lopata pusă la îndemână, în tindă. Fiecare se descurca după cum putea, iar atunci când zăpada, ridicată în troiene cât casa, acoperea totul, oamenii ieşeau, luându-şi lopata cu ei, prin acoperiş şi de acolo începeau să sape tot felul de tuneluri şi şanţuri, pentru a ajunge la apă şi la vite. Semănau cu nişte cârtiţe ale zăpezii.

Pentru noi, copiii, zăpada era bucuria supremă prin albul ei nesfârşit, dar mai ales pentru faptul că nu trebuia să ieşim din casă, ca să mergem la şcoală. În casă era bine, cald şi curat, duşumeaua de pământ galben tocmai fusese măturată de bunica, după ce înainte o stropise cu apă din belşug. Focul duduia în sobă, strujenii uscați pârâiau, iar printre crăpăturile plitei ieşeau raze de lumină roşie, ce se aşterneau pe tavan şi pereţi şi începeau un dans sălbatic.

Noi, copiii, neavând voie să ieşim din casă, stăteam mai mult în patul larg, umplut cu paie şi ne jucam de-a cortul. Îngrămădeam pernele voluptoase una peste alta, iar deasupra aşezam oghealul, apoi ne băgam cu toţii înăuntru şi începeau ciupiturile, zbenguielile, care culminau, aproape de fiecare dată, cu bătaia, astfel că făceam un tărăboi şi un tămbălău care-l scoteau pe tata din tunelurile lui de cârtiţă a zăpezii şi venea să ne potolească pe rând. Era o raţie fixă de câte două palme, date cu drag fiecăruia, ceea ce era suficient. Pentru o clipă doar… Nici nu ieşea bine tata din cameră ca să meargă la tunelurile lui, că noi o luam de la capăt, astfel că bietul tata era nevoit să facă naveta între cameră şi tuneluri. Corecţia creştea la câte trei palme de căciulă.

1969, sfârşit de noiembrie. Ca niciodată, parcă nu era toamnă, zilele erau scurte şi mohorâte, dar destul de plăcute, nici ger, nici vânt şi nici zăpadă. Vorbeau oamenii prin sat că s-ar putea ca de Sfântul Nicolae să nu avem

omăt, lucru pe care ei nu l-au mai prins de hăt demult, din negura anilor, când ei înşişi erau copii. Era ceva ciudat, plutea în aerul cenuşiu o întrebare la care nu găsea nimeni răspuns, o fi vreun semn poate? Grâul încolţise de mult şi, dacă nu cade zăpada, e prăpăd, dar poate nu ne-o bate bunul Dumnezeu, spuneau cei mai bătrâni.

Fiind în clasa a patra, nu eram interesat nici de semnele din cer, nici de zăpadă, eram doar bucuros că încă e cald şi pot să mă joc de-a războiul cu colegii, pe după şcoală. Ba mai mult, fiind vremea aşa de bună, iarba nu se ofilise, ba parcă înverzise mai abitir, ceea ce îi făcea pe gospodari să-şi scoată încă vitele la păscut pe toloacă.

Lucrul acesta era bun pe de-o parte, pentru că şi ai mei mă trimiteau cu vaca s-o priponesc pe bahna satului, iar după câteva ceasuri să merg la şcoală, unde orele se ţineau după-amiaza. Eram liber. Priponeam vaca, îmi luam traista cu cărţi şi plecam la şcoală cu câte 2-3 ceasuri mai devreme. Câţiva colegi făceau la fel, astfel încât echipele de război erau gata de luptă. Părinţii mă întrebau, măi băiete, de ce nu vii tu acasă, după ce duci vaca la păscut, ca să ai timp să înveţi? Le răspundeam, stăpân pe situaţie, că de fapt, după ce las vaca, eu mă duc la şcoală, unde facem meditaţii cu toţii, aşa-i regula acum la şcoală şi nu am încotro. Care regulă mă, mă lua tata la rost, pe cine prosteşti, mă? Păi nu prostesc pe nimeni, e o regulă nouă, venită tocmai de la Suceava, a adus-o învăţătoarea în geanta ei, aşa a zis, ce crezi, că-i ca pe vremea lu’ matale? Tata ştia că-l păcălesc, însă nu-şi mai bătea capul cu mine, îi zicea uneori mamei că așa încăpățânat ca ,,băietu’ ista” n-am mai văzut, face numai ce vrea el, nu ştiu cu cine seamănă.

Mama dădea din cap şi nu mai zicea nimic, era bucuroasă că seara ajungeam acasă, unde începeam a îndruga tot felul de întâmplări imaginare care, dragă Doamne, s-ar fi petrecut pe la şcoală. Îi plăcea cum povestesc, deşi ştia că nu-s decât năzdrăvănii petrecute în mintea mea, astfel că în fiecare zi trebuia să scornesc câte ceva.

Toată vara umblam desculţ, dar cum venea frigul trebuia să mă încalţ cu ceva. Pe vremea aceea pantofii erau un lux, nici nu se punea problema ca un elev să aibă aşa ceva, cel mult teniși, cumpăraţi de Paşti. Mai luam uneori bocancii bunicii, pentru că erau mai mici, dar şi aceia erau rupţi şi cârpiţi cu sârmă, astfel că nu prezentau prea multă garanţie pentru un ,,război” de două ore prin jurul şcolii şi nu numai.

Cea mai la îndemână încălţăminte, mai ales pentru băieţi, erau cizmele de cauciuc ale taţilor. Cum dădea zloata, toţi băieţii veneam la şcoală încălţaţi cu cizme cu câteva numere mai mari, dar nu conta, pentru că înăuntru le umpleam cu paie, astfel încât, cu timpul, paiele se umezeau şi se aşezau atât de bine, încât rămânea un loc în cizmă, exact cât laba piciorului. Nu aveam ciorapi, nu se purta aşa ceva, nu se obişnuia, se introducea piciorul gol în locaşul făcut în paie. Asta până dădea zăpada, când se luau măsuri speciale, în sensul că se căutau haine vechi, jerpelite şi se croiau două, trei perechi de obiele, asortate după culoare, ca să ştim să le deosebim. Obielele se înfăşurau pe lângă laba piciorului, iar piciorul se introducea atent în cizmă, după ce, în prealabil, se scoteau paiele. Bine, vorba vine, paiele, pentru că nu mai semănau deloc a paie, era doar o masă amorfă, umedă şi colorată maro spre vânăt şi care avea un miros specific, inconfundabil. La început obielele erau moi şi pufoase, foarte călduroase, dar, cu timpul, prindeau pojghiţă, deveneau de consistența tablei şi nu mai izolau piciorul. Acesta era semnalul că trebuie schimbate.

Într-o zi destul de plăcută de noiembrie, cenuşie, dar călduţă, iată-ne pe toţi băieţii la şcoală încălţaţi în cizme cu tureacul întors în afară. Linia alb-vineţie din partea de sus a cizmei, linie care semăna cu o manşetă de 4-5 centimetri, era semnul bărbăţiei, adică dacă nu

aveai cizma îndoită, nu erai şmecher şi, dacă nu erai şmecher, nu erai ales să joci războiul. La început, îndoitura de sus a cizmei îţi producea adevărate răni la fluierul piciorului şi nici izmenele, oricât de groase, nu te scăpau de chin, dar toţi strângeam din dinţi şi înduram, arătând cât de bărbaţi suntem.

În ziua aceea, înainte de ore, am tras un război pe cinste, aproape trei ceasuri de urmăriri şi împuşcături, atacuri şi retrageri strategice, ambuscade, luări de prizonieri, deportări în holul clasei şi câte altele, dar important era faptul că am rămas cu toţii în viaţă, aşa că mâine o s-o putem lua de la capăt. Nefiind frig afară, în urma războiului eram uzi leoarcă, asudaţi din cap până-n picioare. Paiele din cizme păreau îmbibate cu apă, iar tălpile goale începuseră să ne usture îngrozitor, se vede că pielea, ca opinca, tăbăcită peste vară, începea să-şi piardă rezistenţa.

Bine măcar că s-a terminat… Sună clopoţelul, intrăm în clasă. Deși este ora amiezii, în clasă e frig şi întuneric. Îi spunem învăţătoarei să aprindă lampa, că nu vedem să scriem. Dar ce, crezi că gazul curge pe Pârăul Şomuzului? replică doamna. Ne chiorâm, aplecaţi peste caiete, scriem la nimereală. Frigul începe să pătrundă prin hainele ude, făcându-l şi mai aprig. Tremuram cu toţii, mai ales băieţii, dar n-aveam de ales. Îmi vine să spun ceva, să mă revolt, dar mă liniştesc când îmi aduc aminte de liniile primite peste dosul degetelor de la mâini, iar la frigul ăsta numai asta îmi lipseşte. Încerc să scriu ce ni se dictează, gândindu-mă la focul din soba de acasă. Gata, de mâine am terminat-o cu războiul, nu-s eu prostul care să mai sufere de frig. Am mai jurat asta de câteva ori, dar tot degeaba…

Deodată se aude o bătaie în uşa clasei. Uşa fiind în spatele nostru, ne întoarcem toţi ca la comandă, să vedem cine-i. Intră un domn înalt, cu părul vâlvoi, însoţit de o doamnă, moaşa satului. Învăţătoarea face semn să ne ridicăm. Zicem cu toții ,,bunăă ziiiuuuuuaa”, deși era seară, dacă ne luăm după întunericul din încăpere. Domnul e doctorul care vine o dată pe an în inspecţie. Îl ştim de anul trecut, oamenii îl numesc Doctorul Mops, din cauză că seamănă la faţă cu un căţel pechinez. Pe noi mai puţin ne interesează cum îl poreclesc oamenii, noi suntem mai mult preocupaţi pe unde scoatem cămaşa, pentru că domnul e groaznic de rău, după ce că ţipă la noi, ne mai şi plesneşte peste faţă cu lăboaiele lui cât hârleţul.

Ştim ce urmează: controlul. Trebuie să scoatem batista şi să punem mâinile pe bancă, pentru controlul unghiilor. Treaba e groasă, eu şi mulţi alţii nu avem batistă, nu obişnuiam aşa ceva, nu se purta. Ne ştergeam nasul cu mâneca, schimbând când dreapta, când stânga, până ce manşetele deveneau lucioase şi impermeabile. Despre unghii nici nu prea vreau să-mi amintesc, doar în treacăt. Niciodată nu aveam unghiile tăiate, şi nu numai eu, ci aproape toţi, pentru simplul fapt că nu aveam cu ce să le tăiem. Despre unghiere nu putea fi vorba, de abia prin clasa a şasea am văzut una pentru prima dată, aşa că, de cele mai multe ori, încercam să ne tăiem unghiile cu lama. De obicei lama nu aluneca pe conturul degetului, ci la un moment dat o lua brusc şi se afunda în carne. Era groaznic… O altă metodă era foarfeca, dar nu cea de tăiat unghiile, nici nu ştiam că există aşa ceva, ci foarfeca de tuns oile. Eu eram privilegiat, pentru că tatăl meu, fiind cojocar, avea o foarfecă de vreo 35 de centimetri, foarte ascuţită, dar pe care, la vârsta aceea, nu prea puteam s-o ţin în mână. Aşa că metoda cea mai bună era să-mi rod unghiile sau să aştept să se tocească în mod natural. În ziua cu pricina, unghiile mele erau deja întoarse spre interior, iar sub ele era adunat tot ce s-a prins după ,,război”. Doctorul se opreşte pe rând în dreptul fiecăruia, ne beşteleşte pe noi şi familiile noastre de ,,mizerabili”, după care îşi încheie peroraţia cu câte un rând de palme, ştiinţific aplicate în locuri numai de el ştiute. Mi-am primit şi eu porţia, normal, ca toţi ceilalţi. Între timp, doamna aprinsese lampa şi venea cu lumina cât mai aproape de fiecare, pentru ca reuşita controlului să fie garantată.

După ce doctorul, secondat de moaşă, a terminat, după ce ne-a făcut pe toţi neisprăviţi, plăgi ale societăţii, oameni de nimic şi fără viitor, am crezut că, în sfârşit, va pleca. Şi chiar se îndreaptă spre uşă, timp în care noi, uitând de frigul năprasnic, ne trăgeam sufletul sau, mă rog, cât a mai rămas din el. Deodată, omul se întoarce de parcă ar fi uitat ceva, se îndreaptă spre catedră, se opreşte brusc şi tună: Toată lumea, descălţarea! Am înlemnit, mi-am zis, gata, ăsta e sfârşitul! Nu îndrăzneam să mă aplec asupra cizmelor şi de frică, dar şi din cauza amorţelii. Frigul şi frica m-au paralizat. Doctorul mai urlă o dată, aşa că, văzând că nu-i de glumă, am început să ne tragem care cum putea cizmele şi să le punem sub bancă. Daţi totul jos, şi ciorapii! ţipa omul. Care ciorapi? îl întreb. Ciorapii tăi, doar nu ai altuia, ce n-ai înţeles, măgarule? Păi, eu n-am ciorapi, îi zic, cum să-i dau jos? întreb, tremurând. Se repede omul cât muntele spre mine: Băi neghiobule, după ce că eşti măgar, îţi baţi joc de mine? Eşti un bou! îmi zice, şuierând, doctorul. Ca să-l mai îmbunez, de frică, îi zic: Mulţumesc, asemenea! Aşa m-a învăţat tata, să vorbesc frumos cu domnii cei mari. Omul turbează pe loc şi se prăvale peste mine, agitând mâinile şi picioarele cum îi venea la îndemână.

Şi cred că ar fi continuat mult să mă ologească, dacă nasul lui fin, de mops, n-ar fi sesizat un uşor miros, înţepător şi înecăcios, provenind de la o pereche de picioare macerate în suc de paie învechite, ca să nu mai spun de mirosul emanat de cizmele a căror gură deschisă duhnea a rânced şi a sudoare stătută. Pentru noi, cei descălţaţi, mirosul de picioare nu era o problemă, eram obişnuiţi, însă pentru omul subţire, doctorul venit de la oraş, asta a fost prea mult. A cedat, şi-a pus mâna la nas şi a luat-o la fugă pe ușă, mormăind în semisurdină niscaiva blesteme aducătoare de moarte.

Am răsuflat uşuraţi, ne-am încălţat la loc, lampa era aprinsă, aşa că lecţiile au continuat fără ca vreunul din noi să mai scoată vreo vorbă. Duşmanul a fost învins şi alungat, iar noi am revenit la cele de mai înainte. Totuşi, câteva schimbări a trebuit să facem în ceea ce priveşte igiena noastră: nu ne mai spălam pe picioare o dată pe lună, ci la două săptămâni.

Autor: David Croitor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s