Întrebarea a pus-o, cum bine se știe, Mihai Eminescu, în primul vers al uneia dintre cunoscutele sale poezii. Au memorat-o generații de școlari, în vremurile bune, când despre marii scriitori români se învăța la orele de limbă și literatură română. De atunci multe s-au schimbat, unele uitate, altele marginalizate și considerate depășite. Mi-a revenit în memorie aflând, nu fără stupoare, că se discută serios despre privatizarea pădurilor statului român. Cât de serios se poate discuta asemenea inepție, sau cât de serioși pot fi cei ce o discută? Cât de serioasă poate fi ideea în sine? Cât de serios poate fi poporul care își vinde propria existență? Doar întrebările acestea le pot considera serioase din toată zarva iscată în jurul pădurilor. Nu cred că cei care activează în domeniul forestier au fost loviți de amnezie și nu își mai pot aminti care sunt influențele benefice ale pădurii asupra mediului, care sunt funcțiile pe care le exercită și ce datorează omenirea acestui scut care apără planeta de dezastre naturale pe lângă faptul că îi asigură fiecărei ființe care o populează dreptul la respirație. Am convingerea că dreptul la viață nu poate fi privatizat, indiferent de cât lemn au nevoie coloșii industriali specializați în prelucrarea masei lemnoase. Între profit economic și echilibru ecologic prea puține sunt punțile de legătură, pentru că, cel puțin până acum, s-a dovedit că specia umană nu a reușit să le pună în aceeași balanță. Fie că nu a știut cum să o facă, fie că a fost prea dezinteresată de idee, exagerând în nenumărate situații.
În altă ordine de idei, pădurea considerată ca resursă regenerabilă are nevoie de continuitate, de regenerare pe care doar statul poate să o asigure, prin programe de investiții pe care un proprietar nu este convins că trebuie să le suporte din buzunarul său în dauna câștigului de moment. Ori ciclul de dezvoltare al pădurii se desfășoară pe termen lung comparativ cu durata vieții omului, necesitând o mulțime de lucrări costisitoare de la întemeiere până la exploatabilitate. Sumele cheltuite cu aceste intervenții nu pot fi acoperite cu veniturile realizate în acest interval din masa lemnoasă rezultată. Cine le va suporta? Tot pădurea, desigur, prin sacrificii de exploatare, pentru ca proprietarul să aibă profit. Iar bomboana de pe colivă este însăși noțiunea de privatizare pe care la noi am putut să o admirăm în toată splendoarea ei privind la privatizarea industriei ce a dus la ruină, a agriculturii ce duce mai degrabă la foamete și a băncilor care nu mai înțeleg unde duce văzând cum nivelul de trai scade odată cu creșterea salariilor și a pensiilor românilor și a profiturilor enorme pe care le realizează străinii veniți la jaful țării, cu sau fără invitație. Viitorul ne zâmbește a sărăcie odată cu ideea vânzării ultimei bogății naționale: pădurea! După consumarea acestei nebunii nu vom mai rămâne decât cu sufletele. Unii, pentru că alții le-au vândut deja. Ce te legeni, codrule? A dojană?
Autor: Casian Balabasciuc
Jurnal de Bucovina 