Astăzi vreau să scriu ceva despre mama. În mintea mea năvălesc șuvoaie de amintiri, însă cea mai veche dintre ele, prima pe care o țin minte, este de pe vremea când aveam între doi ani și jumătate și trei. Eram în casă și stăteam jos, ghemuit, pe pardoseala de lut galben, frumos măturată, peste care mama întinsese un țol de petice colorate, peste care eram așezat eu. Mă jucam cu un cocean de păpușoi care semăna foarte tare cu un copil înfășat. Mama mi l-a făcut, l-a legat bine cu pănuși și mi l-a dat mie. Eram foarte bucuros și foarte ocupat cu ,,jucăria”, așa că mama își putea vedea de treaba ei.
Undeva, în spatele meu, urcat pe pat, stătea, întins de-a curmezișul, tata, care se prefăcea că doarme, dar nu dormea, pentru că din când în când îl auzeam vorbind cu mama. Mama era în fața sobei. Pe șparhatul încins de la focul de strujeni uscați era pus un ceaun cu fundul negru ca tăciunele, în care mama cocea gogoși. Mie îmi plăceau grozav gogoșile și aș fi fost în stare să-mi dau și jucăria din mână, numai să capăt o gogoașă pufoasă.
Mama făcea, de obicei, niște gogoși umflate și burduhoase, de ți-era mai mare dragul să muști din ele. Erau rotunde și rumenite și numai uitându-te la ele îți lăsa gura apă. De data asta însă, mama n-a mai făcut gogoși rotunde ci, după cum i-a spus și tatei când a întrebat-o: măi fimeie, da’ ce minuni îs astea ce faci tu aici, mama i-a răspuns că a făcut ceva din capul ei, că așa i-a venit. Astfel că, în loc să taie gogoșile cu gura unui pahar întors, mama, după ce întindea cu sucitorul aluatul pufos, făcând o ditamai turtă, lua un cuțit, punea palma peste turtă și desena după degete. Toate gogoșile pe care mama le scotea din ceaun și le punea într-un lighean roșu, smălțuit, erau ca niște palme arse de soare. În câteva minute ligheanul s-a umplut cu vârf de palme bine rumenite.
Când am văzut ligheanul plin ochi cu gogoși atât de ciudate, i-am cerut mamei să mi-o dea mie pe cea mai arătoasă, însă tata i-a zis, prin somn sau poate că nu, să nu-mi dea gogoașa cea mai bună, ca să nu mă învețe cu nărav. Mama, ascultătoare, s-a supus tatei, așa că a ales o gogoașă mai de la fundul ligheanului și mi-a întins-o. Eu, bățos și din cale-afară de nervos, am luat gogoașa și am zvârlit-o cât colo, pe jos. Mama s-a uitat la mine, n-a zis nimic, a ridicat-o, a suflat scamele de pe ea și a început s-o mănânce, timp în care eu am început să plâng de ciudă că nimeni nu mă bagă în seamă și nu mă tratează așa cum vreau eu. Din cauza scandalului pe care-l făceam plângând și sughițând de nervi, tata s-a ridicat din pat și mi-a spus hotărât să tac din gură, că altfel nu-mi dă nicio gogoașă și o să mor de foame, dar eu, încăpățânat la culme, l-am luat în brațe pe nu și nu cedam niciun milimetru, voiam neapărat gogoașa cea mai frumoasă. Mama, când a observat că lucrurile n-o iau în direcția bună, ca să mai calmeze atmosfera, i-a zis tatei: Da’ lasă, măi omule, să i-o dau băietului, că doar fac alta, ce, nu vezi cât aluat am, o covată întreagă, îmi ies de aici gogoși pentru toată ulița! Tata a cedat, probabil sătul de scâncetele mele, iar mama mi-a întins gogoașa.
Am apucat-o nervos și, în loc să mă uit la ea, s-o studiez, să-i mângâi degetele firave, să mă minunez și de abia după aceea s-o mănânc, eu, din prima, i-am rupt degetul mic și l-am aruncat pe jos, numai așa, de-a boalei și de împielițat ce eram. Mama n-a schițat niciun gest nervos, ba dimpotrivă, s-a aplecat și a cules degetul rupt de pe jos, după care mi-a șoptit, mieros: Hai, mănâncă, Duducă! Însă tata n-a mai răbdat, a sărit ca arcul din pat și jap, două palme după cap. N-a dat tare, pentru că n-am simțit mai nimic, însă ele, palmele adică, au avut efect benefic și cu urmări imediate, deoarece m-am așezat frumos pe țolișor și am început să înfulec în liniște și pace ce-a mai rămas din biata gogoașă.
După ce liniștea s-a instalat din nou în casă și atmosfera a devenit calmă, în timp ce eu molfăiam de zor cu o poftă de-mi părea rău că n-am două guri, tata, dacă tot s-a ridicat din pat iar somnul îl părăsise subit, s-a apropiat de mama, a luat-o în brațe, a învârtit-o de câteva ori prin aer, după care a trântit-o pe pat și a început s-o pupe. Eu nu înțelegeam nimic din treaba asta și nici nu mă interesa, important era faptul că aveam gogoașa cea mai bună și căutam să mă ocup de ea așa cum trebuie. După câteva minute, în care mama îi tot spunea tatei, hai, mă omule, lasă-mă, că se ard gogoșile celea, tata a lăsat-o și mama a continuat să pună strujeni pe foc, să deseneze gogoși, după care să le arunce în ceaun.
Astfel că, în câteva clipe, liniștea s-a instalat din nou în casă, mama decupa în continuare gogoși, tata se uita pe fereastră înspre dealul de la lele Marta, iar eu îmi făceam de lucru cu restul de gogoașă din care mai rămăseseră doar două degete. În sobă strujenii uscați pârâiau de mama focului, în ceaun untura sfârâia, în casă mirosea a bucurie, iar flăcările dansau sălbatic pe tavan. Eram un copil fericit, pentru că în preajma mea se aflau mama și tata și altceva nu-mi mai trebuia nimic pe lumea asta.
Anii au trecut, copilăria care crescuse mare și care căpătase chipul unui vis frumos începuse a se destrăma. În urma mea au început să apară încă două surori, apoi doi frați, eu aveam deja vreo 10 ani și eram numai bun, așa spuneau părinții și bunica, să merg cu vaca, să scot apă din fântână, să prășesc, să tai lemne și câte altele, astfel încât simțeam cum tot ce este copilăresc începe să-mi alunece printre degete. Nu eram singurul copil care muncea de la o vârstă la care alții de abia începeau să meargă în picioare, nu, toți copiii, băieți și fete, aveau câte ceva de făcut pe lângă casă.
Mama nu prea mă punea la treabă, pentru că zicea ea că-s cam slăbuț și plăpând și nu fac față, cel puțin la căratul găleții cu apă, care cântărea pe puțin zece chile, însă bunica n-o băga în seamă, spunându-i să mă lase să muncesc de mic, ca să mă învăț cu greul. Mama, liniștită din fire, nu spunea nimic, dar, când vedea că sunt prea chinuit, mă lua ea deoparte și-mi dădea ceva de făcut, ceva ușor, care să nu mă obosească. La început credeam că are neapărat nevoie de ajutorul meu, însă mai târziu am înțeles că voia doar să mă menajeze. Tot ea îmi spunea că cel mai bine pentru mine ar fi să învăț carte și să-i las pe alții mai spătoși să-și bată capul cu lucrul pământului sau alte cele. Bunica și cu tata, când o vedeau pe mama că mă cocoloșește, o cam mustrau, dar cu blândețe, zicându-i că ce atâta îmi caută în coarne, să mă lase să fac treabă, ca să mă învăț cu necazul, că viața nu-i o glumă.
Chiar dacă la început eram supărat pe tata și pe bunica, odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că au avut mare dreptate, faptul că am lucrat din greu, chiar și la turnat betoane de pe la 13 ani, m-a călit și nu numai, dar am învățat foarte multe lucruri de care am avut nevoie mai târziu, în viață. Așadar, chiar dacă mama, tata și bunica păreau că spun fiecare altceva, până la urmă toți, prin conjugarea înțeleaptă a sfaturilor lor, m-au ajutat enorm.
Mama, spre deosebire de tata și bunica, nu m-a bătut niciodată, decât de câteva ori cu mătura, și asta pentru a înlocui o bătaie serioasă cu cureaua, pe care tata tocmai mi-o pregătise și pe care o meritam, știu eu de ce.
Mama n-a vorbit urât niciodată, nici nu s-a certat cu tata, deși au crescut împreună 11 copii. Dintre cei 11, eu sunt cel mai mare, adică primul. Când mama avea 19 ani, m-a născut pe mine, într-o primăvară rece și cu zăpadă. A plâns mult la nașterea mea, pentru că una din moașe mi-a atins buza de sus cu o foarfecă atunci când mi-a tăiat buricul, iar eu, plângând, am adâncit rana, astfel încât a fost nevoie să fiu cusut încă din prima zi de viață. Atunci mama era să moară de tristețe, însă tata a stat lângă ea și a încurajat-o mereu. După șapte zile, tata m-a luat în brațe și de la Suceava m-a adus acasă, la Liteni, mergând pe jos 12 kilometri, cu mine în brațe. Lângă el mergea și mama, care nu se oprea din plâns. Ajuns acasă, eu nu puteam mânca nimic, adică nu puteam suge, de aceea mama trebuia să aștepte un timp îndelungat până ce eu, fiind înfășat și așezat cu fața în sus, din instinct și de foame deschideam gura și de abia atunci îmi dădea, direct din sân, lapte în gură. Toate acestea mi le-a povestit mama, nu demult.
Mama a fost cea care și-a dat seama că am o sensibilitate aparte și m-a încurajat să învăț, fără să mă uit în jur, la ceea ce fac ceilalți. Tot ea m-a încurajat să pictez, susținându-mă în secret, timp în care toți ceilalți mă cam luau peste picior, zicându-mi în față că pictura nu-i o meserie serioasă și că mă fac de râs prin sat cu nebunelile mele. Știam încă de mic copil că mama îmi poate citi în suflet fără ca eu să-i spun nimic dinainte, de aceea tot timpul, când aveam o problemă sensibilă, veneam la ea și, fără niciun cuvânt din partea mea, îmi dădea o soluție favorabilă.
Ar fi multe lucruri pe care le-aș putea spune despre mama, însă mă opresc aici, spunând doar atât: Te iubesc, mamă! La mulți ani sănătoși!
Autor: David Croitor
Jurnal de Bucovina 