Urmăresc pe Digi World în fiecare seară un documentar, SECRETELE ISTORIEI, în care e vorba despre personalități extraordinare ale lumii: istorice, culturale, științifice. Am văzut aproape toate episoadele.
Despre viața lui Voltaire, cel care și-a negat descendența din propriu tată, și-a luat singur un nume și s-a reclădit singur ca om – am admirat teoria filozofică de a te naște singur, pentru a fi mai bun decât cel născut din părinți, despre care auzeam pentru prima dată în documentar – și despre personalitate alunecoasă, adaptabilă, mereu în cursa de a cuceri femei, în ciuda urâțeniei chipului și a unui picior diform, dar cu o inteligență sclipitoare a lui Talleyrand am văzut câte ceva în două episoade recente. Îmi place să aflu cum trăiau, cum gândeau, ce lupte au dus cu viața oamenii, care au schimbat soarta lumii.
Aseară a fost rândul lui Ludvig van Beethoven. Atât de mult mi-a plăcut, încât am visat astă-noapte secvențe din film despre cum trăia, cum iubea – veșnic îndrăgostit, niciodată împlinit, dar crezând într-o iubire nemuritoare – cum compunea un om, care își pierdea auzul, cum scria scrisori de dragoste și cum se raporta la cei mai mari ai zilelor lui.
Am râs, când am văzut secvența, în care el este împreună cu Goethe undeva în Viena și se întâlnesc cu familia regală. Goethe face o plecăciune adâncă. Beethoven trece vertical și aproape brutal printre cei doi, fără nicio plecăciune. Cei doi mari artiști aveau moduri diferite de a se raporta la mai marii lumii. Eu sunt de partea lui Beethoven.
De ce vă scriu eu aceste rânduri azi!?
Pentru că am auzit în film – ceva ce nu am citit și văzut până acum despre viața marelui compozitor – despre o scrisoare trimisă de muzician prințului Karl von Lichnowsky”, după ce pleacă de la curtea lui, pentru că a fost tratat ca un servitor, căruia i se poruncește să cânte, așa cum i se poruncește grăjdarului, să pună șaua pe cal, bucătarului să pună masa și servitorului personal să îi scoată cizmele și hainele.
E o scrisoare, care exprimă crezul unui artist, care nu se înclină în fața a nimic de pe pământ și care e conștient de menirea lui…
Între artist și Dumnezeu nu poate sta nimeni de pe pământ, dacă chiar este artist, nu milog sau slugă la mai marii vremelnici pe pământ…
„Prințe,
ceea ce sunteți dumneavoastră o datorați întâmplării. Ceea ce sunt eu, mi-o datorez mie însumi. Prinți vor exista cu miile, însă Beethoven este unul singur. ”
Autor: Luminiţa Aldea
Jurnal de Bucovina 