Cred că era a doua zi de Crăciun. Veneam de la biserică și am văzut că mă așteaptă o mașină la poartă. Din ea a coborât un domn și o doamnă. Nu spun cine și nici de unde că nu le-am cerut acceptul. Mi-au spus că au întrebat pe un om din sat, care trecea cu bicicleta: Unde stă doamna, care scrie cărți?
Și acel om i-a adus până la poartă la mine. S-au gândit că sunt la biserică și au hotărât să aștepte poate apar.
I-am invitat în casă. Le-am pus prăjituri pe masă, am pus de o cafea și i-am rugat să aibă un pic de răbdare până aprind focul, apoi stăm de povești.
Am povestit, am râs și apoi mi-au cerut cărți. Pentru că voiau mai multe îmi spuneau pe rând pentru cine să scriu dedicația. Am dat trei și la a patra îmi spune bărbatul un nume de femeie mai rar întâlnit. L-am scris pe carte și continuam să scriu dedicația, când a intervenit domnul cu o explicație hâtră de tot:
– A avut tata o iubită în tinerețe cu numele ăsta. I-a fost tare dragă, nu a putut-o uita și i-a pus numele ei soră-mii!
El râdea. Am început și eu să râd.
– Și mama a fost fericită? întreb râzând.
– Nu știu…, îmi răspunde bărbatul râzând și mai tare.
…
Și altă poveste…
O prietenă din sat a scrisului meu, dar și a mea mi-a adus de câteva ori lapte de la cineva, care îi aducea și ei. Nu a luat bani pe el. A spus că socotește când va plăti ea tot și atunci îi voi da banii și eu. Vine pe la mine înainte de Sfinții Trei Ierarhi… Pomenesc de plătit laptele. Îmi zice:
– Nu! Nu vreau bani pe lapte! Vreau o carte să o dau cadou!
M-am emoționat, dar nu i-am spus nimic. Am adus cartea și i-am scris dedicația.
Veți spune că sunt puține toate acestea… și poate nesemnificative…
Și totuși în lumea mea, în care toate se cântăresc, nu în bani, ci în suflet și trăire e atât de mult…
Autor: Luminiţa Aldea
Jurnal de Bucovina 