Bădița Ștefan era vecin cu noi și ținea gospodărie mare cu vite, cai, oi și câini de ispravă.
Se ducea în negustorie tucma pe lângă Cernăuți și aducea de-acolo soiuri de oi din cele mai frumoase și bune de lapte.
Mi-o povestit tata că odată, când se întorcea acasă, într-un tufiș de pe malul unui râu, o găsit un pui de cățăl. L-o pus în traistă și l-o adus acasă.
Acel câine inimos l-o însoțit pretutindeni și i-o păstorit turma de oi. Nu se temea de nimeni și de nimic.
Îl chema Ceremuș, ca pe numele apei unde a fost găsit.
În sat la noi, ciobenii aveau stânele stabilite pe imașuri și pe luncile de pe malul apei Sucevei.
Le era bine, căci se găsea belșug de iarbă de păscut și le venea ușor să le ducă sara la adăpat, că pe atuncea, apa Sucevei curgea curată ca lacrima.
Păstorii de oi aveau turme mari și plăteau cu simbrie ciobeni, bărbați ce se pricepeau să lucre cu animalele : să le ajute să fete, să le deie în strungă ca să le mulgă, să rânduiască laptele, să le curețe copitele, să le tușineze, să le deie de galbază, să le ducă la păscut și la apă dulce, iar mai ales ca să le păzească împreună cu câinii anumea învățați pentru treaba asta.
La stână, ne duceam cu tata după brânză, căci mama îl trimitea și îi zicea :
-Du-te măi omule și adă câteva chile de brânză ca s-o frământ cu sare și s-o pun la putină, că ar’ să vie iarna și să am ce vă da de mâncare pe lângă mămăligă!
Că om tăie, porcu’, da’ n-ar să ție cât îi lumea…
De barabule și de fasole îți fi sătui!
Și noi săream în sus de bucurie :
-Ie-mă, tată și pe mine să văd oile și mieluții!
Tata ne lua. Cea mai mare frică a noastră erau dulăii și berbecii.
Ne duceam la stână, lângă Soponărie, la bădița Todirică.
Omul ne ieșea înainte. Mustra câinii și ne poftea în stână.
Înăuntru, acolo unde ținea brânza, era curățenie mare. Avea masă de lemn și laiță. Strecătorile de scurs brânza erau spălate și întinse la soare, albe ca omătu.
Cașurile mari de câteva chile unul, stăteau în ciubere cu doage de lemn, acoperite cu pânză albă.
Tăia, cântărea, iar de era mai mult, nu se punea de pricină, căci nu era zgârcit…
Ne întreba :
-Măi copchii vă place urda?
Hai să vă dau câte-o bucată să gustați, că doară n-ați venit degeaba la stână!
Apoi tatei îi punea un pahar de rachiu și stăteau de vorbă.
Femeia lui, despre care se spunea că în tinerețile ei era una dintre cele mai frumoase din sat, venea cu sfertașul plin de mâncare și ca să-i deie ajutor omului ei la spălat donițele, ciuberele, lighenele și strecătorile.
La stână ne duceam deseori și cu bunica Mădălina.
Ea se tocmea cu ciobenii ca să cumpere lână, căci îi trebuia la țesut țoale de pus la părete. Căci ea toată iarna lucra.
Aducea lâna acasă, o punea la muiet în vana cea mare de lemn, o spăla în câteva ape și o întindea la uscat, la soare, pe gardul de la grădină.
După ce se usca, o scărmăna și o alegea: cea pentru tors deoparte, iar cea moale era lăsată pentru oghealuri.
Toată iarna torcea, urzea, făcea țăghi și țesea. Suveica nu mai avea hodină în stative.
Și nu îmi aduc aminte alte feluri de straie ale ei, căci bunica n-a avut palton. Se îmbrăca iarna cu cojoc din piele de oaie și se îmbrobodea cu tulpan de lână cafenie.
Toamna, îi țineau de cald o leancă de molton și o bonghiță din piele de miel deasupra.
Când se ducea la biserică, lua pe ea o flaneauă verde de lână, pe care o ținea de bună. Cu aceea se îmbrăca și când se ducea în târg.
De încălțat, se încălța cu pâslari și colțuni de lână albă, făcuți cu iglița.
Bunica, oghealuri nu a cusut, dar în sat la noi erau femei care știau bine acest meșteșug.
Le ducea patru-cinci chile de lână moale bine scărmănată, materie pentru față și dos, câteva mosoare de ață groasă de bumbac și din sân dintr-o băsmăluță, scotea banii de plată.
Lița Elvira lu’Ilucă a Maftei, era meșteră la cusut oghealuri.
Se punea jos pe podele ca să coasă.
Potrivea materialul de față împreună cu cel de dos, le cosea, apoi umplea uniform cu lână.
Cu creta, desena pe fața oghealului flori, apoi, pe acele urme, se ducea cu ace cu urechea largă și cosea cu răbdare. Când era gata oghealul, ieșea o frumusețe, gata de așezat în teancul cu zestre.
Primavara, când oile fătau, păstorii dădeau deoparte mieii buni de carne și îi vindeau oamenilor ca să facă friptură la sărbătoarea Paștelui.
Mieii care aveau blana în valuri mânânțăle, îi lăsau pentru căciuli și prim de bonghiță.
Pieile se duceau la dubală unde erau ținute la cald, cu tărâțe de grâu, apoi erau tăbăcite de către meșteri ce știau să le înmoaie și să le pregătească pentru cusutul cușmelor, cojoacelor și bonghițelor.
Pentru dos, foloseau chelicele de ied, din pricină că aveau lâna mai lungă și mai călduroasă.
În sat la noi era un om, Mihai Oloieru, pe care-l porecleau „Bibici” și la el ducea lumea cușme la cusut. Cosea el și cu fratele lui, Niculai Oloieru.
Știau a face și gulere pentru șube.
De cojocărie, se ocupa în deal la tăbăcărie, domnu’ Loghin, un om bun ca pâinea caldă și care s-a dus la cele veșnice încă de tânăr.
Tata n-o ținut oi, că el s-o ocupat cu meșteșugul coșărcăritului.
I-o lucrat ceva lui bădița Ștefan, care vroia să se desfacă de oi.
-Măi Costantin, am să-ț dau o oaie pentru că mi-ai lucrat, că eu de-amu nu le mai pot purta!
Am să le vând!
A ținut-o câțiva ani, că făta miei tare frumoși, buni de căciulă.
S-a dus cu pieile la bădița Nicanor al lui Iac de la Ipotești ca să i le coasă.
Îi era bun prieten și când se ducea la el cu treabă, uita să mai vie acasă…
Mai are și acum cușme cusute de către el.
Una o ține de bună, că la sat, oamenii din leatul lui purtau în cap în vreme de iarnă cușme, iar vara pălărie cu pană în cordică.
(În amintirea oamenilor de altădată, ce au trăit în vatra satului Tișăuți.)
Autor: Daniela Andries
Jurnal de Bucovina 